Nota mea:

Incep prin a marturisi ca astazi voi fi mai subiectiva decat naratorul din romanele lui Proust, motiv pentru care X-Men Origins: Wolverine a primit de la mine un punct sau doua in plus fata de cat ar merita in mod normal. M-a lovit o nostalgie nejustificata dupa ce s-a terminat filmul, nostalgie care m-a facut sa revad si primul X-Men, poate din cauza faptului ca vizionarea mi-a starnit amintiri placute legate de desenele animate care stau, in parte, la baza filmelor si care mi-au placut teribil in copilarie. Mai mult decat atat, Hugh Jackman are asupra mea un efect pe care numai Ralph Fiennes l-a avut in Pacientul Englez, asadar iata o alta sursa de subiectivitate constanta. Filmul a reusit, mai mult decat altele, sa ma faca sa inchid ochii in fata gafelor si cliseelor, desi asta nu inseamna ca spiritul meu critic nu da din picioare dornic sa se afirme, indemnandu-ma  sa le bifez pe lista si  sa le toc pe fiecare in parte.

Exact ca Hannibal Rising, X-Men Origins: Wolverine face o calatorie inapoi in timp si se dedica exclusiv personajului Logan, aducand in lumina trecutul sau dur de mutant. Impreuna cu fratele sau, Victor (Liev Schreiber), mutant si el, Logan isi infrange traumele din copilarie si isi continua viata, ajungand amandoi in armata alaturi de alti mutanti. Cand Logan decide sa renunte si isi reface viata alaturi de iubita lui (da, alta decat Jean!), situatia se complica intrucat apare din urma fratele acestuia care, prin faptele sale, il impinge pe Wolverine inspre programul Weapon X. Prin intermediul acestui prequel sunt rezolvate cateva necunoscute din ecuatia personajului protagonist, cum ar Citeste mai departe »

Nota mea:

“I’m gonna kill you all kinds of dead.”

… sau cum spune Saddam Hussein in Hot Shots 2: “I’m going to kill you until you die from it”. The Spirit este un film foarte destept. Stie ce vrea si are in vizior un public target pe care il multumeste pe ici pe colo, dar insuficient.

Nu trebuie sa plecati urechile la toate rautatile aruncate in directia acestui film si nici sa aruncati cu noroi, doar pentru ca la scara mondiala, toata lumea considera filmul asta a fi “naspa”. Este si naspa, numai ca de data asta parerile ar fi trebuit sa fie impartite.

Daca ar fi sa cantarim putin elementele pro si contra din acest film, ne-am pune mainile in cap in incercarea de a depista ceva pozitiv, si mai mult ca probabil ca ne-ar lua ceva timp. Dar filmul arata foarte bine, numai ca nu este si un film bun. Are femei frumoase, dar asta nu indestuleaza cat sa ne fure privirea de la acest spectacol vizual imbibat in apa murdara din mlastina mortii Spiritului.

The Spirit este debutul regizoral al marelui Frank Miller. Dupa Sin City si 300, toata lumea avea mari asteptari de la acest Spirit. Numai ca singura problema este ca Miller nu este regizor, iar atestarea lui in calitate de co-regizor la Sin City a fost ceva pur promotional. Ochiul lui Frank Miller este antrenat pentru paginile desenate, nu pentru lentila camerei. Si tocmai de aceea Frank Miller nu are energia necesara pentru a tine pasul cu “rapid eye movement-ul” lui Robert Rodriguez.

Totusi, The Spirit demonstreaza ca Frank Miller a mesterit bine de tot acest film, numai ca tot procesul a avut loc in mintea lui. Filmarile au fost private de aceste planificari, care au avut ca sarcina principala, hiper stilizarea Citeste mai departe »

Nota mea:

I’m gonna dance your socks off!

Am tot ezitat sa vad acest film pentru ca titlul nu ma atragea si pace. Nici macar nu ma obosisem sa caut ceva despre el, iar in Romania nu parea ca se va lansa vreodata. Curiozitatea insa m-a facut sa dau un mic search si, cand am vazut ca este vorba de Emma Thompson si Dustin Hoffman, mi-am schimbat atitudinea total.

Nu am gresit deloc. O comedie romantica mai « altfel », un umor simplu si mai greu poate de detectat, doua personaje atipice intr-o poveste de dragoste cat se poate de tipica. Harvey Shine este un american venit la Londra pentru a asista la nunta fiicei sale. Job-ul sau se apropie cu greu de visul sau din copilarie (compozitor de jingle-uri TV versus pianist de jazz) si reuseste sa-i manance nervii cu telefoanele insistente. Ajuns in Anglia, descopera ca toti cei care urmau sa participe la nunta erau cazati intr-o vila inchiriata de mama fiicei sale, mai putin el, cazat la un hotel din apropiere. Desi nu se lasa descurajat de asta, si nici de faptul ca nu poate desprinde antifurtul de pe costumul cel nou, isi pierde increderea si optimismul cand afla ca fiica sa a ales ca tatal sau vitreg sa o conduca la altar in locul lui.

Colac peste pupaza, cateva ore mai tarziu afla ca a fost concediat si pierde avionul spre NY. Cu toate acestea, in restaurantul aeroportului Heathrow o intalneste pe Kate, operator de chestionare Citeste mai departe »

Nota mea:

Cand e vorba de laitmotiv ca metofora, Guillermo Arriaga (co-scenarist la “21 Grams,” “Amores Perros”, si “Babel”) nu se-ncurca: “The Burning Plain” putea la fel de bine sa se cheme “Cicatricea”, doar ca, intr-adevar, toate semnele pe care le scoate la iveala, mai mult sau mai putin voalat, sunt plasturi de dragul supravietuirii, bandaje-nvechite peste rani mocnite, care ard aidoma campiei din titlu.

Cicatricea declansatoare – Scenaristul isi structureaza subiectul in dublu helix: doua cronologii atrase in campul magnetic al aceleiasi tragedii se impletesc usor deconcertant la inceput, ca sa ni se aseze ulterior intr-o ordine limpede, de la sine, fara indicatii cronologice suprapuse-n post-productie. Gina, o mama si sotie casnica (Kim Basinger) isi petrece zilele alaturi de amantul ei intr-o rulota, undeva in desert – ideea de oaza a reinvierii ni se imprima din start pe retina, cand o vedem tremurand de fericire cu neindemanarea omului dezobisnuit sa aiba parte de ea. Femeia care, in realitatea din afara rulotei, sufera de-sexualizarea aferenta victoriei amare asupra cancerului de san, e rapusa in plin zbor catarhic din cauza unui exacerbat simt al indreptatirii pe care copiii o proclama asupra parintilor. Inversunata ca toti adolescentii sa isi arate dezamagirea, mai curand decat sa si-o declare pe fata, fiica Ginei, Mariana, da foc rulotei si, ca orice impuls uman agravat de ironia cosmica, isi ucide mama, din Citeste mai departe »

Nota mea:

“Whatever you say, Big Poppa!”

Adica cum zici tu Biggie … fie … hai, treaca de la mine. Biograficul Notorious nu m-a incantat cu nimic, decat cu cateva batai muzicale pe care am ajuns sa le apreciez de-a lungul timpului. Una e sa apreciezi un film pentru ceea ce este si alta e sa stropesti spectatorii cu piese memeorabile ca sa trezesti din somnul cel de moarte, enzima melancoliei pierderii unuia dintre cei mai mari artisti ai generatiei noastre. Hai sa fim seriosi.

Daca nu intelegeti muzica, nu veti intelege acest film. Daca nu cunoasteti curentul sau istoria muzicii rap, dreptul vostru la replica este limitat de barierele cunostintelor si culturii muzicale.  Am ascultat, ascult si tot timpul voi asculta muzica neagra, repareala, sau muzica de nebuni cum mai zic varstnicii.

Poate ca in calitate de fan al muzicii Coastei de Vest, ar trebui sa sar la gusa acestui film, sa musc din ea si apoi sa o scuip undeva la ghena, si sa incep sa scandez in gura mare: “West Coast forever!”, “2Pac is the greatest” si “West Coast rulllzzz!”. Ceva ce voi evita, insa imi voi incorda atentia catre acest film care povesteste mult prea scurta si “retezata” viata a unui cantaret de muzica rap. Pentru unii Notorious B.I.G (intelegeti acum de ce B.U.G Mafia si-a ales numele trupei, desi contextul in care este utilizat, UNDERGROUND se scrie intr-un cuvant) nu inseamna Citeste mai departe »

Nota mea:

Inspirat de jocul cu acelasi nume, Far Cry – filmul ne plimba pe insule intesate cu soldati, creaturi, laboratoare secrete, experimente excentrice si multi morti. Tom Moore si Valerie Constantine, jurnalisti, sunt trimisi sa investigheze neregulile de pe insula. Valerie e dusa pe insula cu barca de catre un fost soldat, retras in salbaticia locurilor, actualmente capitan pe un vas mic, cu care plimba turistii dornici sa vada balene. Se pare ca in laboratorul finantat chiar de guvernul american, doctorul excentric Krieger creeaza soldati modificati genetic, cu o piele impenetrabila pentru gloante, de necontrolat in ceea ce priveste agresivitatea, adevarate masini de ucis. Lui Jack si Valerie le ramane sarcina de a cerceta situatia si, eventual, de a restabili normalitatea.

Singurul lucru ramas de la joc, in afara numelor personajelor principale, este camasa inflorata a lui Jack. Din cate am inteles, jocul a fost bine vazut de specialisti, dar si de cei ce l-au jucat. Din pacate, produsul cinematografic e slab, singurul lucru care-l salveaza e umorul cu care a fost dotat si care ii da o aura Citeste mai departe »

Nota mea:

Imi asum de la inceput injuraturile pe care le voi primi pentru imensa subiectivitate cu care voi scrie recenzia si cu care am acordat o nota atat de mica. O femeie sa scrie recenzie la un film despre si cu masini nu-i lucru usor. Mi-a fost dat sa simt, in premiera, faptul ca thriller-ele vazute in ultima vreme au fost net superioare acestei orori din punct de vedere suspans si capacitate de a ma tine macar atenta, nu interesata. Din pacate, m-am batait nevricos pe scaun pana la final, dobandind o stare anxioasa crescanda in intensitate, cu cote inalte resimtite in timpul urmaririlor cu masini. Desi fan Need for Speed, am clacat din primele cinci minute si mi-as fi dorit sa am un buton magic cu care sa derulez filmul astfel incat sa-mi scurtez suferinta. Nu l-am avut, spre satisfactia celor care “imi ureaza de bine”.

Unul dintre motivele pentru care m-am enervat este Vin Diesel. Vin Diesel, cel cu nume de motor, predestinat pentru acest film, este in prezent cam ce a reprezentat in trecut Steven Seagal sau Chuck Norris. Vin Diesel este un malac chel, vesnic incruntat si nemultumit. Cand are putin timp liber, e erou, desi el nu vrea asta si chiar uraste sa fie privit ca atare. Se incrunta cam cum se incrunta Bruce Willis in tineretile lui glorioase, dar parca Citeste mai departe »

Nota mea:

What do you want?
I want some fucking justice.

Un film…nici prea bun, nici prea rau, cu asteptari cam mari din partea publicului si ceva dezamagiri de partea sa. Timp de 3 saptamani mi-am tot facut rezervari la filmul asta si de fiecare data ceva m-a impiedicat sa ajung. Poate era un semn pe care ma incapatanam sa-l ignor. Asa ca, pana la urma, am vazut filmul.

Nu prea stiu insa ce impresie mi-a lasat, dat fiind ca n-a fost suficient de bun incat sa-mi tina treaz interesul (si nici pe mine, daca e sa fim sinceri) dar nici suficient de prost incat sa-i fac o recenzie ucigatoare.

Clive Owen – Louis Salinger – (unul din elementele cu plus din film) este in rolul unui agent Interpol, hotarat sa demaste afacerile murdare din cadrul unei banci, IBBC (International Bank of Business and Credit) care se ocupa, printer altele, cu spalare de bani si “shopping” de arme nucleare. Ca doar a crescut dobanda BNR, de unde sa mai scoata si ei un ban cinstit?! Eleanor Whitman, o avocata de succes din Manhattan, ii este alaturi si, desi initial e reticenta la demascarea si prinderea « raufacatorilor » pe cont propriu, realizeaza ca sistemul de justitie este prea corupt si murdar ca sa ajunga vreodata la capatul acestor povesti. Ca o paranteza, ma tot intreb de ce a refuzat Owen rolul de James Bond, cand ai impresia uneori ca pentru asta s-a nascut…

Asadar, cei doi iau Pamantul la picior (sau la avion, cum vreti voi) si ii cauta pe Citeste mai departe »

Nota mea:

Mommy! I’m running! I’m running really fast…you can’t catch me!

O mamica grijulie si iubitoare. Un tata inginer genist(cat de ironic!), care isi iubeste copilul insa isi ignora sotia. Un copilas simpatic. Un iepuras caruia nu ii place in masina de ametit. Un apartament aproape de centrul Londrei. Mancarea favorita: pui Kiev. Emisiunea TV favorita: Top Gear. Religia: clubul de fotbal Arsenal.

Nu exista familia perfecta, iar Incendiary nici nu intentioneaza sa ne prezinte utopii, doar drama unei familii, care, cu toate ca nu era perfecta, incerca sa se bucure de micile bucurii ale vietii. Avem pentru inceput un moment de respiro, o relatie mama-fiu care o sa ne bantuie pana la sfarsitul filmului prin flashback-uri, insa momentul in care o bomba explodeaza la meciul Arsenal, si tanara mama interpretata de Michelle Williams isi pierde sotul si fiul declanseaza un sir de evenimente care reusesc sa dramatizeze situatia la cote maxime. Ironia face ca sotul ei, a carui slujba presupune prevenirea unei explozii…sa moara tocmai intr-o explozie. Mai mult, sotia lui il insela cu un jurnalist, Jasper Black (Ewan McGregor) chiar in momentul exploziei. Si cel mai ironic, sfatul pe care consilierului terapeutic il da sotiei indurerate este  de a adresa o scrisoare ipotetica lui Osama Bin Laden, scrisoare care Citeste mai departe »

Nota mea:

Exit Speed este unul dintre acele filme despre care am mai vorbit. E un clasic. E ca pitipoanca intre fete, bifand cu sfintenie toate marcile distinctive si caracteristicile sine qua non. Face parte din categoria filmelor care nu pot daca nu folosesc arhicunoscutul “Let’s get outta here”.

Mi-a fost dat sa vad una dintre cele mai jenante urmariri, cu niste slinosi cu fata de pirati pe motociclete fugind fara motiv dupa autobuzul cu personajele noastre. Remarcabil este faptul ca slinosii erau un fel de kamikaze, pentru ca mergeau pe contrasens iar daca autobuzul binevoia sa-i evite, bine, iar daca nu, cadeau ca popicele dar cel putin unul nu murea, in asa fel incat sa poata impusca cu ultima suflare in gat pe cine nimereste.

In prim plan se afla Meredith (desi nici nu prea conteaza numele, i-am denumit eu altfel), soldat dezertor cautat de politia militara pentru a fi condamnata. Tanara, plina de virtuti, curajoasa, frumoasa. Se intampla ca si ea sa fie in autobuzul ghinionist, alaturi de cativa pasageri blazati. In disperare de cauza Citeste mai departe »