Nota mea: 8 out of 10 stars

“Does this look like a team orientated group of individuals to you ? “

Prim plan cu “personaje picate din cer”. La propriu. Acest “Predators” nu are nimic de pierdut. Sare in gol. Acum ori niciodata. Ce o fi, o fi. Dupa cele doua esecuri de a “imperechea” doua dintre cele mai fascinante rase de extraterestri pentru marile ecrane, Fox a decis ca cineva mult mai bine dotat la capitolul “what is cool ?” ar fi bine sa faca acest film. Nu l-a regizat, in schimb Robert Rodriguez a produs “Predators” si a avut grija sa profite cat mai mult de libertatea de miscare primita cadou de la studio.

Remakeurile sau revitalizarile unor filme considerate deja clasice sunt cele mai salbatice bestii de imblanzit. La fel ca si in cazul lui “Predators”, nu toata lumea o sa fie fericita de produsul final. Singura temere pe care o avea orice fan Predator care a balit ani de zile in zadar dupa o continuare demna de catalogat drept “sequel”, era ca Predators o sa fie atat de chinuit sa fie fidel originalului incat la final nu ajungea sa fie decat o reflectie nereusita a filmului original.

Gandit mai mult ca o revitalizare a unei francize care acum 23 de ani promitea multe sub bagheta magica a lui John McTiernan, Predators capata un “s” parca smuls din coada de la Aliens. Filmul merge pe aceeasi premisa. Mai multi predatori, mai multi protagonisti, aceeasi jungla, acelasi joc. Numai ca tabla de joc e la cativa ani lumina distanta de galaxia noastra. Nu suntem pe planeta predatorilor, suntem pe o planeta care ofera conditii supravietuirii rasei omenesti. Imediat dupa aterizarea fortata, filmul imbraca hainele lui “Lost”, reusind sa adune in poienita un grup de indivizi culesi din toate colturile lumii. Teroarea nevazuta nu este un fum negru, ci reptile mari cloacate cu un dezvoltat gust pentru sporturi outdoors. Vanatul este alcatuit dintr-un yakuza, un razboinic din Cecenia, un razboinic african, o lunetista israeliana, un traficant de droguri, un condamnat la moarte, un doctor ratacit si un mercenar american.

Un cliseu in carne vie, “Predators” nu incearca sa fie mai mult decat poate, adica un film de categoria B, cu accent ascutit pe actiune, eviscerare, si violenta explicita fizica. “Predators” nu apeleaza la efecte speciale cgi. Regizorul Nimród Antal si producatorul Robert Rodriguez si-au imbracat actorii in costume, asa ca abandonati surprinderea la usa, pentru ca totul pare putin cam “crud” sau “in sange”. Legendara coloana sonora care a slefuit si mai bine imaginea predatorului in constientul colectiv este atent utilizata si raportata la fiecare moment de respiro sau suspans. Prezent in forma bruta, suspansul este inoculat in doze normale in combinatie cu intoarcerile de situatie si actiunea care te pune pe ganduri inca din primele minute ale filmului. “Cine moare primul ?” sau “Cum o sa moara personajele ?”

Fortati sa colaboreze intr-o jungla care da semnalmente bizare, personajele adopta strategia “strength in numbers”. In aerul proaspat de jungla pluteste un acut miros de “one night stand”. Si noi si personajele stiu ca ceea ce se intampla nu o sa dureze prea mult. Asa ca nimeni nu se da in vant la dialoguri si discutii personale. Omagiile sunt prezente pretutindeni cu multe referinte din alte filme memorabile (cele mai notabile fiind Aliens, The Most Dangerous Game, The Dirty Dozen, Lost) care implica razboiul sau jungla. Dar asta nu inseamna ca nu e loc si de ceva nou. Ceea ce cu totii am considerat ca lipsea din prima parte, a primit aici atentie deplina. Pentru ca au considerat ca duelul lui Billy din filmul original a fost tratat cu superficialitate (un strigat in departare), scenaristii au inclus in Predators o scena similara, in care yakuza (Louis Ozawa Changchien) cu o sabie de samurai gen Hatori Hanzo ramane in urma pentru un duel pe care nu vrei sa-l ratezi. Lupta nu a picat la montaj si a ajuns sa fie poezie in miscare.

Pentru a realiza un sequel decent la filmul din ‘87, Robert Rodriguez a incercat sa recicleze tot ce era vechi intr-un nou context. In primul rand aflam mai multe detalii despre Predatori. Nu avem inca nume pentru ei dar se pare ca sunt doua etnii. Una mai mare si mai infricosatoare decat cea cu care ne-am obisnuit de 4 filme incoace. Predators expune pentru prima data ce fel de animale de companie tin predatorii pe langa casa. Cainii par a fi mici pui de triceratops cu multe coarne si dinti fiorosi care sunt capabili sa rupa fara prea mult carnea de om. In jungla apare si Laurence Fishburne in rol de “bad ass motherfucker”, sau cel pe care nu-l calci pe batatai. Supravietuitor al acestui joc mortal, Fishburne il joaca de fapt pe Marlon Brando in “Apocalypse Now”.

Dar de ce Adrien Brody ? Pai raspunsul este cat se poate de elocvent. Daca in ‘87 musculatura uleioasa a lui Schwarzenegger aduna buluc lumea la cinema, in 2010, spectatorul se prezinta mult mai interesat de un  erou a la Jason Bourne care isi are radacinile impamantate mai mult in realitate decat in fictiunea dictata de traditionalul si clasicul Hollywood. In timp ce originalul focaliza forta fizica a lui Arnold in duel cu zeul vanator, Predators apeleaza la agilitate, viteza si inteligenta. Asa ca Adrien Brody cu un abdomen perfect, fibros, murdar de noroi si plin de sfaturi militaresti nu ar trebui sa va uimeasca prea mult. Dupa principiul “the hunter becomes the prey”, vanatul devine predatorul si tot asa, Predators lasa loc in final pentru o posibila continuare sau spin-off. Orice ar fi, mergeti la cinema.

Poze Predators

Trailer Predators

Subtitrare Predators

a

Predators (2010)

Nota mea: 6 out of 10 stars

“Defy the future”

Trebuie sa fie un motiv pentru care Prince of Persia: The sands of Time a fost amanat un an de zile. El se ascunde rusinat in spatele unei povesti care a pus bete in rotile mecanismului acestei francize care a incercat sa ia pe sus, ca o tornada de nisip box office-ul american.

O franciza atat de promitatoare cu un potential asa urias a picat in mainile unor oameni care nu au inteles deloc acest univers. Un personaj lasat pe mainile unor natangi, care au primit ordine clare sa umple golul lasat de Johnny Depp si ai sai Pirati din Caraibe. Eroare impardonabila pentru toti cei care au luat deciziile in ceea ce priveste realizarea acestei desertaciuni.

Nimicnicie este singurul cuvant care poate descrie aceasta furtuna de nisip de care nu ai scapare. Nisipurile timpului au fost eliberate cauzand numeroase frecari ale globului ocular. Orice tentativa de a acorda atentie acestui material este de prisos.

Pentru pasionatii jocurilor Prince of Persia, adaptarea acestuia era un vis devenit realitate. Curiozitatea si nerabdarea pluteau in aer in asteptarea lansarii acestui film care avea sa fie “alesul”. Sunt sigur ca din moment ce Prince of Persia vine de la Disney, cursa de struti a fost amuzanta pentru copii (oare ?), publicul target de altfel, dar nu cred ca intereseaza pe cineva, mai degraba nimeni, cum ca Persia se simte amenintata atunci cand imperiu vecin ofera arme (un cufar cu sabii, pumnale si sageti) inamicilor. Ce cauta in film aceasta parelela la istoria Statelor Unite ale Americii in conflictele sale politice cu Irakul ? Ce cauta politica in Prince of Persia, un film care avea frau liber la imaginatie ? Cei care au jucat cele 4 jocuri Prince of Persia stiu despre ce vorbesc. Unde sunt demonii si creaturile fantastice, unde este misticismul si magia, unde sunt labirintele castelelor si capcanele mortale care au facut din joc ceea ce este ?

In postere toti arata bine, pe celuloid totul pare a fi nimic mai mult decat o joaca la groapa cu nisip, acolo unde animale ale strazii si-au lasat “amprenta”. Cu un accent care probabil ca a starnit hohote de ras in randul englezilor, jocul lui Jake Gyllenhaal este la fel de captivant precum subiectul filmului. El stie sa sara si sa se catere precum printul din joc, doar ca “nu prea stie sa vorbeste”. Intonatia replicilor sale este bulversanta si ametitoare, calitatea dialogului fiind neglijata pentru a se pune accent pe nuantele de oranj intens electric. Oranjul semnifica entuziasm, fascinatie, fericire, creativitate, hotarare, atractie, succes, incurajare. Prince of Persia nu bifeaza niciunul din aceste elemente.

Gemma Arterton nu este nici pe departe frumusetea rara care iti taie respiratia. Obrajii ei carnosi dau conturul unui pepene galben din care nu distingi trasaturi demne de laudat in povesti si basme. Rolul ei este acela de a vorbi si a comenta fara incetare. Ea trancaneste ca intr-un banc prost despre neveste cicalitoare si guralive. Logoreea ei nu inceteaza nici dupa zile in sir de umblat prin desert.

Pentru distributia acestui film s-a cautat si s-a dorit o distributie de exceptie. Din pacate s-a cautat unde nu trebuie. Ca sa argumentez aceasta afirmatie arat cu degetul in directia lui Sir Ben Kingsley, care este prea nobil sa se manifeste, el nu indrazneste sa se injoseasca cu iesirile necontrolate ale unui personaj care ar trebui sa para malefic. Nizam este prea cuminte si la locul lui pentru a face pe baiatul rau care vrea sa cucereasca lumea.

Dar adevarata rana sangeranda a filmului este cauzata de cele 25-30 de minute acordate lui Alfred Molina, personajul comic-relief, un Han Solo wannabe de origine persana care a salvat viata unui Chewbacca cutitar. Bisnitar de profesie, Alfred Molina face glume si tot el rade la ele, injunghiind si ultimele sanse pentru un umor decent.

Cu totii am fost martori la decaderea unei francize de succes. Producatorii lui Spider-Man au demonstrat ca au invatat din greseli si tocmai de aceea se agita in prezent cu o noua abordare. Sa speram ca si Bruckheimer se va destepta si va ordona un reboot dupa ce a aruncat degeaba 200 de milioane de dolari prin desert.

Poze Prince of Persia: The Sands of Time

Trailer Prince of Persia: The Sands of Time

Subtitrare Prince of Persia: The Sands of Time

a

Prince of Persia: The Sands of Time (2010)

Nota mea: 9.5 out of 10 stars

“Three assholes, laying in on one guy while everybody else watches? And you wanna know what’s wrong with me? Yeah, I’d rather die… so bring it on!”

Daca Tarantino s-ar decide intr-o buna zi sa faca un film cu super eroi, poate ca ar fi aratat ca acest Kick Ass. Mai mult ca sigur ca ar fi scuipat sfidator si fara rusine in fata curentului actual care bate pe strazile Hollywoodului care mai are inca putin si ramane si fara super eroi. Studiourile vor trece la aglomerarea lor in diverse filme care vor parea din ce in ce mai grandioase si spectaculoase.

Spectaculos este si Kick Ass, care debuteaza cu o cascadorie a la “Jackass”.  Factorul de risc este ridicat, dar la fel si povestea realizarii acestui film. Regizat in stilul lui Tarantino, cu bugetul unei productii Tarantino (s-au strans bani mana de la mana pentru realizarea lui Kick Ass), dar cu alti oameni in spatele filmului care a indraznit sa evite intrarea principala de la Hollywood si a luat-o pe usa din spate. Intrarea in flagrant a scutit filmul de orice interventie si orice “taxa de intrare”, una din acele taxe care de obicei se soldeaza cu victime de ambele parti. Filmul, care inevitabil ar fi fost “incurajat” sa fie “imbunatatit” pe alocuri si spectatorii.

Parintii lui Dave Lizewski (Aaron Johnson) nu au fost omorati de nici un talhar intr-o alee intunecata, el nu a fost muscat de nici un gandac radioactiv si nici nu e venit de pe alta planeta. Daca la 17 ani citesti toata ziua buna ziua benzi desenate cu super eroi si incepi sa iti pui intrebari cum ca de ce nu incearca nimeni sa fie un super-erou, inseamna ca esti altcineva decat ceea ce esti acum. Daca intamplator mai si esti zilnic “jumulit” de bani, telefoane si orice alte posesii de valoare, “prostia” din tine incepe in curand sa viseze si sa aspire la ceva mai mult. Autosugestia provoaca mereu victime. Din pacate Dave Lizewski (Aaron Johnson) nu constientizeaza ca nu tot ce zboara se mananca. Inarmat cu ambitie si vointa, Dave isi achizitioneaza un costum de pe net si decide sa-si faca singur dreptate. Si asa ajunge in spital de unde iese cu cateva “upgradeuri” a la Wolverine.

Nebun de meserie, pentru Dave, Kick Ass versiunea beta a functionat exact invers, adica “ass kicked”. Dar Dave a instalat (chiar cuvintele sale) Kick Ass 2.0. Iese in strada cu inocenta unui pustan care a vazut de prea multe ori cum Superman salveaza pisica din copac si incepe sa caute … bucluc. Si cum filmului nu ii este deloc mila de el, ii ofera exact ce isi doreste: scandal. Cu siguranta cea mai relevanta scena din film este duelul lui Kick Ass cu 3 batausi care le-a casunat pe unu. Ajutat de “Omen”, piesa celor de la Prodigy, Kick Ass si filmul capata super puteri cum nici Batman, Superman, Green Lantern, Iron Man sau Spider-Man nu au visat in intreaga lor viata. Cadrele in care Kick Ass isi vantura batele de ninja in apararea unui neajutorat sunt antologice si deloc departe de ceea ce as numi eu un mare tur de forta cu o incarcatura emotionala la care nu poti sa nu cedezi.

Dar regizorul Matthew Vaughn, scapat de sub tutela lui Guy Ritchie, stie ca un film adaptat dupa benzi desenate nu poate sa se multumeasca cu violenta si replici explicite, asa ca le imbina cu un umor bolnav dar care da roade.

Tineti minte de ce a facut spume Uma Thurman in Kill Bill nu ? Ei bine, fata ei pare ca a fost distribuita in Kick Ass. Hit-Girl seamana leit cu “mama” ei Beatrix Kiddo, adica “severely cutable & extremely deadly”. Ea este fetita in fustita scurta si strampi peste genunchi care scoate ditamai pistoletul si ti-l introduce fara jena in gura. Starea de soc indusa este recurenta in multe din scenele in care aceasta scolarita-demon scaneaza orice incapere plina de infractori precum un terminator deghizat in copila de 11 ani. Cel care a dat nastere acestui “monstrulet” este Frank D’Amico, un lord al drogurilor care l-a inscenat pe Damon (Nicolas Cage). Politai de profesie, Damon a facut inchisoare in timp ce sotia insarcinata s-a sinucis. Copilul a supravietuit. Mindy Macready (Chloe Moretz) a fost antrenata de mic copil sa il urasca pe cel responsabil pentru destramarea familiei. Programul tata si fiica – Big Daddy (un fel de Batman fara scrupule, constiinta si reticenta de a varsa sange) si Hit Girl planuiesc exterminarea lui Frank D’Amico.

Hit-Girl trece pe hit mode – kill everybody in the room mode si spectacolul audio-vizual se dezlantuie, in timp ce Hit-Girl isi expune ca la muzeu numeroasele modalitati de a pune capat vietilor omenesti. Atentie distributiva pentru spectacol de lumini si muzica orientate si manevrate in asa fel de parca ai rasfoi o revista de benzi desenate.

Asa cum si numele lui sugereaza, Mark Strong este un actor tare. Tare bun. Versatil ar fi o jignire pe care as vrea sa o evit pentru ca in rolul lui Frank D’Amico, Mark Strong pare a fi smuls personajul din paginile lui Mark Millar.

Creatorul benzilor desenate Kick Ass a demontat mitul super eroilor si l-a alungat din curentul actual intr-un post-modernism care poate ca pe viitor va face loc unor eroi care sa fie la fel de kick-ass precum filmul. Cu o poveste solida la nucleu si incarcat cu personaje peste masura, Kick Ass si-a castigat atat “numele” cat si renumele.

Poze Kick-Ass

Trailer Kick-Ass

Subtitrare Kick-Ass

a

Kick-Ass (2010)

Nota mea: 4 out of 10 stars

Daca la inceput pare fi un Final Destination la mari altitudini, nu dureaza mult pana cand “Vertige“ se razgandeste si se transforma intr-un thriller cu puternice accente de horror. Sunt destule momente in acest film care te lasa cu gura cascata, dar cele mai multe imbraca forma unor flashbackuri care te fac sa crezi ca rola cu celuloid a luat foc. Efecte de fond ten, care mascheza prost acest film din care tragem instant concluzia ca are si un personaj principal, care nu se poarta ca atare, dar de fapt totul in jurul ei se invarte.

Filmul debuteaza ca mai toate filmele din tarcul cu filme crescute dupa aceeasi formula nutritiva. Munti stancosi, privelisti inaltatoare, paduri cat vezi cu ochiul si un grup de prieteni care canta si fumeaza iarba si sunt pusi pe catarat si explorat “necunoscutul”. Ocazie ideala pentu ca ceva urat de tot sa se intample.

In fruntea lor se afla Chloe, care e venita cu noul prieten la o partida de catarat. Noul prieten arata de parca nu s-ar fi catarat nici macar pe o colina in viata lui, dar se crede Spider-man. Ceilalti “prieteni” sunt toti experti, dar dupa cum am invatat dintr-o mie de filme americane, cu natura nu-i de joaca.

Dupa o serie de clisee inevitabile soseste si momentul crucial al filmului. Despartirea la sute de metri inaltime este cea mai buna idee care ii poate trece prin cap omului care acum se gandeste ca in cel mai bun caz, mai mult ca sigur o sa moara. Vertige este un fel de “Hostel” cu cataratori din care inca odata invatam sa evitam orice escapade balcanice. Inca un film care ne “invata” ca oamenii astia nu sunt de incredere, ba chiar salbatici.

Nelipsite sunt si partile din film cu “the classic car chase”, adica cadre cu oameni alergand prin padure si un criminal care fuge ca vantul si ca gandul, o teroare de nevazut care sare din boscheti atunci cand chiar te astepti.

Punctul culminant este invadat de tipete si urlete, asta pana cand fiul  / iubitul ratacitor decide sa faca pe eroul. El da si fuge. Mai lipsea sa-l si injure cu privirea lui de “a ma-tii maa!”. Ca in mai toate filmele este mai sexy sa lasi un supravietuitor la urma, aleasa grupului, murdara, transpirata, manjita de sange si cu sanii pe-afara. Aceasta este Chloe care se alege cu o pereche de “cohones” care o vor ajuta sa scape in final.

Am vazut filme ca Vertige o groaza, numai ca acest film de groaza este intr-adevar groaznic, dar culmi mai inalte ale penibilului pot fi atinse si cu un remake americanizat, si cum se poarta mai nou, in 3D. Asta da priveliste!

Poze Vertige

Trailer Vertige

Subtitrare Vertige

a

Vertige (2009)

Nota mea: 4 out of 10 stars

“I mean, life is about making mistakes. And death is about wishing you’d made a lot more“

Bounty Hunter este o greseala fatala si de neiertat. Pana si titlul este gandit anapoda. Vanatorul de recompense este Milo, dar povestea nu se invarte numai in jurul lui. Acceptam, ne dam ochii peste cap ca pana la urma e o comedie romantica cu Jennifer Aniston si o halca de carne aratoasa pe nume Gerald Butler.

Numai americanii puteau sa nascoceasca un asemenea pretext pentru un film. Un cuplu divorteaza, ea ajunge reporterita, el e dat afara din politie si ajunge bounty hunter. Adica slujba lui este de a-i prinde pe cei care fug de lege sau ordine judecatoresti. Un asemenea om este si fosta sotie a lui Milo, frumoasa Jenny, care dintr-o prostie a fost arestata. Dar cum doamna Aniston se crede prea buna si mai presus de lege, ignora chemarea in instanta asa ca este data in urmarire. Cine altcineva se putea sa se duca dupa ea decat fostul sot ?

Circumstantele ar trebui sa fie rizibile, dar Bounty Hunter nu reuseste sa paseasca in afara ariei penibilului. O actrita cu potential destul de maricel, pare a se multumi cu statusul de papusa barbie a comediilor romantice in care se si chinuie sa joace. Ea tot incearca sa para suparata, dar intr-un mod “funny”. Doar ca al ei “funny bone” se rupe intr-un mod barbar, lasand loc destul pentru batjocora. Bounty Hunter demonstreaza asta pe viu. La Gerald Butler se poate observa cu ochiul liber o oarecare degajare din umeri si muschii faciali. Pentru el acest film pare a fi o plimbare in parc, o distractie fara masura pe care mai ia si bani. Chiar daca joaca la misto, sinceritatea lui da pe afara odata cu bucuria de a se afla intr-un film cu Jennifer Aniston cu care s-a mai si combinat pe platourile de filmare.

Regizorul Andy Tennant (Hitch) este pe post de marioneta. El nu face nimic, nu arunca nici macar un colac de salvare filmului, care sufera de pe urma unui scenariu intocmit pe baza unor unitati de masura strict stabilite de industria “infloritoare” a comediilor romantice.

Avem si personaje secundare. Doi tantalai gogomani cu nume usor uitabile, unu gras, unu slab, retardati amandoi, ostili, iuti la manie, dar inexplicabil de amuzanti si caraghiosi in replici. Alte personaje secundare dupa cum urmeaza: pentru fetite se recomanda vizionarea filmului pentru cele 37 de secunde in care patratelele lui Gerald Butler ies la vedere, unse cu ulei ca sa dea bine in bataia reflectoarelor din spatele camerei de filmat. Iar pentru baietei, se poate spune ca mai tot filmul cauta sa expuna sanii lui Jenny ca la licitatie. Fiecare scena este atent gandita. Camera este pozitionata intr-un unghi perfect indiferent daca sta intentionat pe ei in portbagaj, sau alearga, se apleaca, se intinde sau orice alte miscari menite sa mai alimenteze testosteronul masculilor care au fost tarati in sala de cinema.

Am sa fiu si eu la fel de sincer precum jocul lui Butler. Sa-mi plateasca cineva cautiunea sa ies din sala de cinema. Producatorii ar trebui aruncati in puscarie ca eu nu am gresit cu nimic sa fiu nevoit sa stau 106 minute pe scaun, transpirand in asteptarea finalului.

Poze The Bounty Hunter

Trailer The Bounty Hunter

Subtitrare The Bounty Hunter

a

The Bounty Hunter (2010)

Nota mea: 7.5 out of 10 stars

“Everything we know about them is wrong.”

Se acorda un singur indiciu si se pune intrebare de baraj. Indiciu: “A Shark’s Tale”, “Madagascar 1 & 2″, “Kung Fu Panda”, “Bee Movie” si “Monsters vs. Aliens” ? Ce au in comun aceste filme de animatie de la DreamWorks ?

Variante Raspuns: A. Animale vorbitoare. B. Animale vorbitoare. C. Animale vorbitoare. D. Animale vorbitoare.

Ei bine, tin sa va anunt ca “How to train your dragon“ este primul film de animatie (de la DreamWorks) care nu mai are in centrul atentiei animale vorbitoare, ci oameni. In sfarsit a sosit timpul ca homo sapiens sa capete inca odata importanta in lumea celor de la DreamWorks.

How to train your dragon este povestea unui sat de vikingi care se lupta pe viata si pe moarte cu o hoarda de dragoni care par a fi decupati dintr-o revista de caricaturi. Hiccup (Jay Baruchel) este fiul lui Stoick the Vast (Gerald Butler), care arata de parca l-ar fi inghitit un colesterol mutant. El chiar este vast, mare, tare, barbos si vanos si dezamagit de pielea, oasele, lipsa de carne, muschi si atitudine a fiului sau, care incearca non stop sa dovedeasca tatalui ca poate fi si el un ucigas de dragoni. Chiar si numele lui (Hiccup – Sughit) sugereaza ca nu face nimic cum trebuie. Dar intamplarea face, ca intotdeauna binenteles, ca cele doua parti rivale sa se apropie mai mult decat trebuie via doi “ambasadori” ai fiecarei specii. Cel mai periculos dragon este Night Fury, unu reprezentant al speciei cu aspect de pantera despre care nu se stie mai nimic. Capturarea sa este accidentala. Responsabilul este Hiccup care nu are sange de ucigas si il elibereaza pe Toothless (nickname-ul lui Night Fury). O prietenie de proportii prinde aripi si zboara catre marile ecrane cu puternice mesaje pacifiste care isi vor gasi culcusul in mentalitatea viitoarei generatii. Si intr-o buna zi pacea va domni pe pamant. Da, da … si cand ma trezeam din vis era de fapt dimineata.

Pana in prezent, studiourile DreamWorks au apelat la diverse modalitati de a ingramadi cat mai mult material intr-un singur produs (Vezi Shrek 1,2,3). Glume cu referinta la pop-cultura americana, jocuri de cuvinte, limbaj si dans de ghetou, drama, poveste, mesaje subliminale si imagini care sa ude ochiul. Ce-i mult strica. Asa ca se pare ca lectia a fost nu doar invatata, ba chiar memorata, How to train your dragon fiind prima tentativa a celor de la DreamWorks de a cerceta si de a tatona un teren necunoscut pentru ei.

Dupa mica aluzie la adresa animalelor vorbitoare din filme facuta de cei de la Pixar in Up, doua minti iluminate slab de tot, Dean DeBlois si Chris Sanders (regizori si scenaristi), s-au concentrat mai mult pe poveste decat pe glumite si efecte speciale. Gafa de neiertat al acestor bucatari fara pofta de mancare este ca in loc sa gateasca ceva gustos, s-au multumit cu o ciorba reincalzita la care au adaugat cateva ingrediente noi. Acest How to train your dragon are acelasi gust si miros pe care il are si “Lilo & Stitch”, realizat de aceiasi Dean DeBlois si Chris Sanders.

Vizualizat in 3D, How to train your dragon te cam ia pe nepregatite in zbor, te invarte, te rasuceste si planeaza in bataia unor imagini cu adevarat spectaculoase. Prin acei ochelari speciali vezi exact ceea ce trebuie sa vezi. Dar nu trebuie sa va lasati pacaliti. Drumu este lung iar calea batuta pana cand DreamWorks va ajunge la nivelul celor de la Pixar. Dar pentru numele lui Dumnezeu ca nu am inteles si nici nu gasesc vreo fundatie pentru o explicatie care sa planteze logica in alegerea accentului scotian pentru personajele lui Craig Ferguson si Gerald Butler. Ferguson si-a castigat fanii tocmai datorita accentului sau, dar filmul face economie de explicatii.

Am vizionat “How to train your dragon” dar pe tot parcursul filmului am avut impresia ca cineva imi fredoneaza la ureche …. “why can’t we be friends ? why can’t we be friends ?”

Poze How to Train Your Dragon

Trailer How to Train Your Dragon

Subtitrare How to Train Your Dragon

a

How to Train Your Dragon (2010)

Nota mea: 10 out of 10 stars

“It was the best dream in the history of dreams”

Poate ca multi dintre voi vor arata cu degetul si isi vor incrunta sprancenele cand vor auzi care este originea acestui scurtmetraj, dar cum eu nu voi mentiona “absoluuuut” nimic despre acest aspect, va voi lasa pe voi sa apreciati daca aceasta “reclama” are ceva de-a face cu “I’m Here“.

La cat timp util petrecem irosind de fapt “inutil” acel timp pe internet, 29 de minute pentru a urmari acest scurtmetraj este o nimica toata. Pentru cei care vor prezenta simptome de curiozitate acuta, recompensa este mare si consolatorie.

Este cam ciudat sa fii nevoit sa stai la coada pe internet sa astepti sa vizionezi un scurtmetraj, dar este doar un mini-efort. Cel responsabil pentru salbaticul “Where the wild things are”, ne prezinta o poveste de dragoste electronica cu componente vechi intr-o era ultra contemporana. Desi arata de parca ar fi fost “gandit” de cei de la Pixar, pentru ca numai ei ar fi capabili de asemenea absurditati la care sa pui botul pe labe, “I’m Here” este si scris si regizat de Spike Jonze.

Ce poate fi nou si surprinzator la o poveste de dragoste dintre un baiat si o fata ? Daca ai urmarit cariera regizorului, atunci te poti astepta la orice. Orice, adica ceva ciudat, frumos, in mod cert, diferit. Daca lucrezi cu costume imense de animale nemaivazute pana acum si reusesti sa le faci credibile, atunci de ce sa nu experimentezi si cu altfel de costume.

Baiatul si fata din povestea lui Jonze sunt roboti. Sunt tineri roboti care activeaza si coexista cu noi, oamenii de rand. Intr-o insorita Californie traiesc si acesti doi roboti care se intalnesc intamplator. Sheldon si Florence sunt copii fidele ale lui Wall-E si Eve. El pare a fi un model de Intel de prin 1994, pe cand ea are o “carcasa” mai moderna, mult mai actuala. Sheldon este tanarul cu privirea blajina si trista, angajat intr-o biblioteca, obisnuit cu viata lui exagerat de mecanica. Dar o intalneste pe Florence, fata zgubilitica, agitata, aproape dusa cu sorcova, dar bogata in miscari si senzatii pe care alti roboti nu le percep. Ea ii zguduie lumea, i-o da peste cap cu stilul ei boem. El nu stia ca se poate, dar ea viseaza. Chiar daca “ei” nu au voie, ea tot conduce masina. Ea danseaza, ea se plimba, ea asculta muzica, ea adora sa incalce regulile.

Si daca a fost posibil in Wall-E, Spike Jonze ne smulge din realitate si ne arata ca dragostea este posibila si in lumea lui electronica si mecanica. Pentru el dragostea este o petrecere la care au fost invitati si oameni si roboti. Pentru el dragostea este petrecerea unde ea il priveste din celalalt colt al camerei si chiar daca se distreaza de minune, ea se duce si se aseaza cat mai aproape de el.

Nu poti sa sari peste secvente, stari si linii melodice care amintesc de plimbarile unui Lost in Translation. Nu poti ignora muzica compusa special pentru a defini mai bine miscarile atat de umane ale celor doi roboti atunci cand stau intinsi pe iarba sau imbratisati in pat. “I’m Here” iti va instala in “placa de baza” un driver pentru o aplicatie utilizata la o interfata la nivel emotional dintre doua entitati robotizate.

Un scurt metraj asemenea unui tatuaj care nu iese asa usor, un scurt metraj care iti va grava pe creier un mare “ta-daaaa”. I’m Here este un zambet nostalgic, metalic si intim, ca un dispozitiv pretios cu un chlinchet placut, scos dupa multa vreme la lumina, dintr-un fund de sertar.

Poze I’m Here

Trailer I’m Here

a

I’m Here (2010)

Nota mea: 6.5 out of 10 stars

“Boo-fucking-yah!”

Nimeni nu a cerut o continuare sau vreun remake, dar producatorii de la Hollywood tot la noi s-au gandit. Din ‘70 pana in prezent, machiajele s-au imbunatatit, la fel si efectele speciale, asa ca merita o incercare.

“The Crazies” din 1973 (copil contestatar al razboiului din Vietnam) nu se vede prea bine. Chiar si in fabulosul format blu-ray, deja devenitul clasic are un look mult prea vintage pentru ochiul antrenat cu imaginea clara, imaculata, montajul coerent si jocul actorilor care pare mult mai inteligibil decat in acea perioada.

Regizorul Breck Eisner (Sahara) a luat “capodopera” lui George A. Romero si o desenat peste o noua poveste despre apocalipsa care bate la usa unui mic orasel de la tara. Cetatenii din Ogden Marsh nu au nici cea mai mica idee ce ii paste. Dupa ce un avion s-a prabusit intr-o mlastina din apropierea orasului, un virus despre care nu aflam prea multe detalii, se strecoara in rezerva de apa a orasului. Norocosii insetati au simptome care evolueaza foarte calm. Acel calm dinaintea furtunii.

Filmul are un debut la fel de placid. Viata normala si lipsita de orice fel de evenimente din Ogden Marsh, Iowa este portretizata printr-un meci de baseball la care participa multi oraseni. Pe teren isi face aparitia betivanul orasului care are in mana o pusca mai mare ca el. Numai ca el nu a baut. alcool. Doar apa. Seriful David Dutten (Timothy Olyphant) il someaza inutil pe complet absentul “betivan” inainte de a-l impusca. Acesta este doar inceputul. Incet incet, simptomele apar la mai multi localnici care incep sa isi exteriorizeze pornirile furioase omorand cu toporul, furca sau carabina persoanele carora le poarta pica.

Transformarea nu este deloc una frumoasa. Virusul ataca sistemul nervos si modifica toata instalatia de la “mansarda”. “Crazies” devine acel film cu monstrii care ataca oraselul uitat de lumea convinsa ca baietii cu elicoptere si multe arme vor veni sa ii salveze. Numai ca elicopterele transporta soldati care au primit ordine clare sa taie in carne si oase, adica sa alinieze si sa impuste orice om “infect” care le iese in cale.

David Dutten (Timothy Olyphant) si sotia lui gravida, Judy (Radha Mitchell), impreuna cu ajutorul de serif Russell (Joe Anderson) trec pe modul “supravietuire” intr-o lume care pare a fi descrisa intr-o pagina rupta din romanul Stephen King. Crazies trimite instant la “The Mist” sau recent anuntatul “Under the Dome”. Filmul mizeaza pe natura destructiva, violenta si infecta a omului. Cei infestati o iau razna si incep sa omoare. Taranaoii imuni o iau si ei razna si intampina sfarsitul lumii cu zambetul pe buze, alcool la bord si pusca in mana. Taranoii despre care vorbesc ajuta armata indirect la procesul de “curatenie”.

In locul factorului de “bau!”, regizorul si scenaristii ofera un final dominat de suspans, thriller si muzica de genul, plasandu-si personajele principale in calea unui mare “boom”, care lumineaza cerul cu efect de wallpaper. Imaginea din final e “nebunie” totala. Filmul nu prea.

Poze The Crazies

Trailer The Crazies

Subtitrare The Crazies

a

The Crazies (2010)

Nota mea: 6 out of 10 stars

“Rock out with your glock out!”

Imperecherea a doua persoane care nu se aseamana si nu au ce cauta nici macar in aceasi zona geografica s-a mai incercat. Ba mai mult de atat, se pare ca publicul adora sa vada astfel de cuplari mirobolante in cazul fortelor de ordine. Este teribil de amuzant sa vezi astfel de personaje cum dau din lac in put, se impusca la misto si mai si razi de ei pe parcurs.

“Cop Out”, care a purtat ceva vreme un inedit titlu pentru un film: “A couple of Dicks”, este exact acest gen de film, dar si un omagiu adus filmelor difuzate pe cablu, in special comediile din anii ‘80. Intr-un asemenea film, Bruce Willis nu avea cum sa fie altceva decat politaiul serios, iar Tracy Morgan … nebunul care face lumea sa rada prin stilul lui unic dobandit pe platourile de filmare la 30Rock. Un politai alb si unul de culoare.

Ca sa stim in ce ne bagam, filmul ne ofera un mic preambul inca din primele sale minute, in care Paul (Tracy Morgan) interogheaza un suspect utilizand rutina “good cop – bad cop”, o tortura care imbraca forma unui maraton de roluri ale unor personaje din filme foarte cunoscute. Primul copiat este Al Pacino din “Heat”, dupa care Morgan face tranzitia catre “In the Heat of the Night” si “Training Day” deraind intr-un mare fel de comic in roluri din Star Wars (preferatul lui Kevin Smith), Dirty Dancing si multe alte filme de prin ‘80. Mai este un moment memorabil din “Die Hard”, iar Jimmy (Bruce Willis) spune ca nu stia de filmul asta.

Despre poveste mi-e cam rusine sa vorbesc, dar incercarea moarte n-are. La fel ca pozele Turbo, americanii au si ei o manie cu cartonasele de baseball. In special cele vechi, care in prezent costa multi bani. Atat de multi bani incat merita sa dai spargeri la magazine de specialitate. Banii de pe un astfel de cartonas i-ar salva reputatia lui Jimmy (Bruce Willis) in fata fiicei lui care vrea o nunta mare ca-n povesti, nunta pe care tatal ei vitreg este mai mult decat dispus sa i-o ofere.

Prezenta cliseelor care cresc sub ochii spectatorilor la fiecare cateva minute nu ar trebui sa va socheze prea mult, mai ales intr-un film care s-ar fi putut intitlua “Breaking all the Rules”, pentru ca asta ne place si asta primim. Nu vrem sa vedem cum se lucreaza “ca la carte”, pentru ca teoria este plictisitoare si trimite la somn. Legea e incalcata cu un puternic simt al umorului de catre un duo inegalabil, dar des intalnit.

Nu se poate realiza o comedie politista fara doi colegi antipatici si penibili care sa se ia de personajele principale mai tot timpul. Ei bine, Kevin Pollak si Adam Brody au grija sa incalte “cizmele” de cowboy ale acestor personaje care au rol de a sprijini pe ici-colo inca cateva glumite deja mestecate, dar cu gust destul de fresh.

O noua moda s-a instalat bine de tot in mentalitatea si stilul unor actori de la Hollywood, care isi cam fac de cap pe platourile de filmare, iar asta este exact ceea ce studioul vrea. Naturalete amestecata in cantitati suficiente in eprubeta personala, in speranta ca reactia chimica sa aiba succes pe marele ecran la cobaii care platesc 8 dolari pe biletul de intrare la aceste “experimente”. Dupa Robert Downey Jr. este randul lui Tracy Morgan sa se joace pe el intr-o situatie ipotetica. Comediantul face cam ce vrea in fata camerei, iar Bruce Willis nu-si bate prea mult capul pentru ca se distreaza prea bine ca sa intervina … prea mult. El este acel zid solid de seriozitate din spatele clovnului care se prosteste pana si pe posterul filmului.

Daca televiziunea il cenzureaza, il leaga la gura si la maini in 30 Rock, intr-un film necenzurat, Tracy Morgan preia controlul filmului care se invarte si inainteaza pe rotile improvizarii. Si poate ca ar fi reusit sa ne pacaleasca cu tot cu Sean William Scott a carui prezenta ar fi putut fi o importanta piesa de rezistenta din acest film care il retrogradeaza la stadiu de “cameo”.

Primul film care nu este scris de Kevin Smith tot poarta amprenta sa clasica, asa ca va puteti astepta la multe glume cu organe genitale si referinte din pop-cultura americana, asa cum ne-am invatat inca de la “Clerks” incoace. “Cop Out” nu este filmul lui Kevin Smith, dar acesta si-a incercat norocul si a incercat sa fure pe alocuri scene ca sa salveze cumva filmul care ne cere sa punem botu la problema lui Jimmy si sa ne pese ca sotia lui Paul il insala cu vecinul.

Poze Cop Out

Trailer Cop Out

Subtitrare Cop Out

a

Cop Out (2010)

Nota mea: 4 out of 10 stars

“I’m not interested in talking any more shit!”

Nici pe mine nu ma intereseaza vorbaria, dar cam asta se intampla in “Edge of Darkness“. Actorii vorbesc si ameninta ca se vor opri din vorbit, dar dialogul este de neoprit, plictiseala este otrava acestui film, iar antidotul este iesirea din sala de cinematograf.

A fi tatal unei fice rapite, ucisa sau torturata este mare bataie de cap, dar meserie profitabila la Hollywood. Se plateste bine. De aceasta data, alta fata, alt tata, alt scenariu, alt regizor, alta viziune “proprie”.

Mel Gibson este Tom Craven, politai din Boston si foarte dedicat in ceea ce face. Job-ul lui este acela de a fi “tatal perfect”. Fata este Emma (Bojana Novakovic), inginer la o centrala termo nucleara (Northmoor), care in timpul liber incearca sa faca pe activista pana cand este impuscata in fata casei, in bratele lui Mel Gibson. Greseala amarnica. Taticul este setat pe “dupa fapta si rasplata”, care ne trimite cu gandul la “Payback”, ceea ce Edge of Darkness nu are nici o sansa sa devina pana la final. Edge of Darkness ar fi trebuit sa marcheze marea intoarcere a lui Mad Mel, care a absentat motivat din fata camerei de filmat de la “Signs” din 2002. Din pacate, Edge of Darkness este un semn rau daca actorul a acceptat sa joace rolul de bad ass si cool cu debit si logoree. Sa fi imbatranit atat de mult incat sa simta nevoia sa ne tina de vorba timp de 2 ore ? Poate, dar sa nu cumva sa va simtiti vinovati daca va ia somnul. Se doarme bine la Edge of Darkness. Somnul este lung, dulce si rasfatat.

Adaptat dupa o mini serie BBC de 6 episoade care poarta acelasi nume, remake-ul este regizat de Martin Campbell, care are “Casino Royale” in cv. Astea se numesc pretentii. De vina este scenaristul acestui film care se pare ca a avut un tic verbal cand s-a pus la masa sa tasteze replici. “It’s classified”. Dupa jumatate de film in care absolut nimic nu se intampla, iti gasesti un hobby relaxant si amuzant in a numara de cate ori este rostit acest “it’s classified!”. Cert este ca totul este classified. Chiar si vizionarea filmului care din trailer arata a “Taken”, dar in realitate filmul sta cu usile inchise si paza la intrare. Pentru ca e classified.

Intre timp, Ray Winstone apare si el in costume scumpe, armele lui fiind

trabucurile si brandy-ul. El e genu de om la care se apeleaza atunci cand situatia e critica. Practic, el rezolva tot ceea ce nu poate fi rezolvat. Are legaturi pana sus de tot, adica guvernul american, care este in cardasie cu compania lui Danny Houston, care joaca rolul personajului negativ, directorul companiei malefice care este dispus sa faca orice ca sa iasa din aceasta incurcatura.

Martin Campbell si Mel Gibson ar fi trebuit sa inchirieze Man on Fire, Kill Bill sau Taken sa se convinga si ei ca orice revenge flick poate oferi acea satisfactie de a urmari eroul pus pe fapte rele in numele legii … fara de lege. Te duci la un film precum Edge of Darkness ca sa admiri toate relele comise in numele binelui, dar cei care sufera sunt spectatorii.

Edge of Darkness pare un iad in care moartea survine in urma plictiselii vorbariei, un iad in care toata lumea nu face decat sa vorbeasca. “Welcome to hell!” spune Mel. “Nu merci!”

Poze Edge of Darkness

Trailer Edge of Darkness

Subtitrare Edge of Darkness

a

Edge of Darkness (2010)