Nota mea:

Când vezi primul cadru cu Salvador Dalí, coborând dintr-o maşină de epocă, îmbrăcat într-o cămaşă cu volănaşe, străveziu ca un bolnav de ftizie, te freci la ochi, te scarpini în cap, sau, dacă ai ca mine ghinionul să-ţi atârne pe-un perete un afiş “Twilight”, faci un du-te-vino din ochi între Edward Cullen şi Dalí, care te poate face să pierzi firul acţiunii de pe ecran. De unde şocul? Ei bine, cauza e Robert Pattinson, devenit, ştim prea bine, sinonim aproape peste noapte cu Vampirul domesticit pentru deliciul fanelor prepubere. De la vampir vegetarian la artist suprarealist e cale lungă, iar minţii mele i-a trebuit o gură sănătoasă de oxigen ca s-o parcurgă.

Pe măsură ce falca mi se ridica agale de pe podea, îmi aminteam că într-un interviu britanicul Pattinson asemăna cele două filme. Pe măsură ce “Little Ashes” se derula, am început să îmi pun la îndoială propriile facultăţi mentale – cu siguranţă îmi aminteam greşit interviul cu pricina. Dar nu, un apel disperat la o somitate în domeniu (YouTube ) a scos la iveală interviul, şi cuvintele lui Citeste mai departe »

Nota mea:

I have spoken to the prime minister: whether it’s happened or not is irrelevant, it is true – and he was very clear!

Absolvenţi de ştiinţe politice, păzea! Sigur, chiar dacă aş fi fost ex-ASE-istă, probabil c-aş fi râs cu aceeaşi poftă la filmul ăsta – adică, atât de în continuu încât nici un fum de ţigară să nu pot trage pe parcurs. Dar pentru cineva care ştie cam ce scoate Faculta’ de Şt. Pol. pe banda rulantă, e criminal de funny să-ţi recunoşti colegii pe ecran, (stereo-)tipici în meschinătatea intereselor cum vor deveni cât de curând, alipiţi pe lângă vreun oficial oarecare.

În satira politică la care mă voi referi aici, scenariştii au luat în colimator toată rasa „elitelor” din funcţii de conducere, cu ahigotanţii lor cu tot, dar din gura lor nimeni nu scapă cu obrazul curat, nici măcar alegătorul de rând. Dialogul, setat pe foc automat, e liantul care, cu fiecare cascadă de replici isteţe, face dintr-un subiect alambicat o savuroasă intrigă ca la curţile regilor de-altădat’. În fine, spectatorul are parte de revelaţia omului bătut de climat – cel politic, dictat de guvernanţi în Monitorul Oficial – şi se cruceşte la cât de multe mânării se pot imagina, cu destulă uşurinţă, în spatele uşilor închise. Dar noi românii ne Citeste mai departe »

Nota mea:

Convenţia filmului, la care subscriem ca să îl putem înţelege în exact cheia vrută de regizorul-scenarist Pascal Laugier, este că martirii sunt martori. După acelaşi raţionament, şi cu deranjante implicaţii masochiste, şi noi spectatorii ne martirizăm în faţa unui astfel de horror. “Martyrs” nu e pentru cei slabi de înger, pentru cardiaci sau pentru încuiaţi, la fel cum fanii nişei de tortură a genului vor fi nevoiţi să îşi lase garda jos şi orizonturile flexibile spre deschideri nebănuite. Pentru că Laugier nu scoate încă un “Hostel” pe bandă rulantă – filmul ăsta, dedicat, apropo, lui Dario Argento, face artă şi filosofie din suferinţa umană exploatată cu creier… şi creieri zburaţi pe tapet.

Lucie şi Anna sunt prietene vechi, aduse laolaltă într-o relaţie inegală, protectivă cu tente lesbi, de experienţa traumatizantă din copilăria primeia. Iubirea dintre ele se manifestă la un moment dat, scurt, printr-un sărut impulsiv al Annei pe care ambele îl simt atât de nepotrivit în contextul de haos abrutizant încât nici că se repetă. Nu-i vorba că spiritualul nu-şi are locul în horrorul ăsta, dimpotrivă, doar că are pretenţii la ceva mai insolit de-atât. Trebuie spus, însă, că prima jumătate a filmului, când cele două brunete se străduiesc cot la cot să comită (Lucie) şi apoi să acopere (Anna) un carnagiu, pus în scenă cu măiestrie de regizor, se constituie într-un adevărat tur de forţă al genului, unde nimic  nu rămâne la stadiul de violenţă gratuită, ci capătă ramificaţii Citeste mai departe »

Nota mea:

În Knowing, Nic Cage – de fapt, nu aşa decurge conversaţia asta. Pe scurt, pentru că orice “watercooler conversation” – la noi, probabil, discuţie lângă automatul de cafea – nu va rămâne mult pe actori (aici, cantităţi neglijabile), va vira de la Knowing la păreri individuale despre determinism, coincidenţe şi, da, sfârşitul lumii. Căci filmul nu numai că nu-i nimic nou sub soare, este un amalgam de unghiuri învechite din istoria recentă a cinema-ului de Studio american: produs de Summit Entertainment, stă la intersecţia aglomerată dintre The Number 23, Sunshine şi The Day the Earth Stood Still. Dar, la bilanţul final, filmul se înscrie atât de milimetric în rândul seriei de SF-uri apocaliptice la care se dedă Hollywood-ul de ceva vreme, încât, ca realizare cinematografică, nu merită, în sine, multă bătaie de cap.

Cage şi-a scos de la naftalină faţa de erou chinuit de trecutul lui şi viitorul celor dragi, reciclată la greu pentru rezultate mediocre la box office (gen Next). Nu e vorba că nu joacă bine, doar că rolul, o re-editare a unei tipologii deja stăpânite, nu îl scoate din zona de comfort deloc – eu una aştept cu sufletul la gură remake-ul lui Bad Lieutenant din exact motivul ăsta. Dar înapoi la oile noastre: Rose Byrne atinge un ţignal de mare efect care o face credibilă în rol de mamă şi-atât, iar săracul Chandler Canterbury, fiul lui Cage în film, nu are niciun fel de sare care să justifice Citeste mai departe »

Nota mea:

“Life’s too much of an adventure as it is, without making anything else up.”

Daca v-au cazut vreodata ochii pe iluzia rata-iepure  sau orice alta iluzie optica, o sa recunoasteti senzatia pe care o lasa “Franklyn” cadru cu cadru: creierul incearca, si esueaza repetat, sa construiasca pe parcursul filmului o teorie destul de incapatoare incat sa includa toate elementele bulversante intr-un intreg logic. Ca si in cazul desenelor care insala ochiul uman, pacalindu-l sa oscileze mereu intre doua profile negre pe fundal alb si o vaza alba pe fundal negru, “Franklyn” te tine conectat la propriul creier intr-un mod obositor si fascinant totodata.

Clar, te calca pe bataturi ca, dupa atatea filme care te-au indus in eroare si-n boale pana la culminatia revelatoare a unui personaj schizofrenic in aluat, tot ramai gura-casca atunci cand scenaristul-regizor Gerald McMorrow iti da peste nas cu doua realitati absolut incongruente. Si tu chiar sufleci manecile, si incerci sa rezolvi puzzle-ul integrand fiecare bucatica de piesa momitoare pe care ti-o flutura-n fata – clasic efort de organizare perceptiva cu orice pret, ajungi sa pui piese de la tine doar-doar se-o face lumina in mlastina irationalului! Bun, acum ca am stabilit ca, muritoare de rand, sunt sclava unui creier workaholic, sa il pun si la treaba pentru edificarea voastra: “Franklyn” e un balansoar care plonjeaza dintr-un cotidian londonez recognoscibil intr-un futurism metropolitan guvernat de religii Citeste mai departe »

Nota mea:

Cand e vorba de laitmotiv ca metofora, Guillermo Arriaga (co-scenarist la “21 Grams,” “Amores Perros”, si “Babel”) nu se-ncurca: “The Burning Plain” putea la fel de bine sa se cheme “Cicatricea”, doar ca, intr-adevar, toate semnele pe care le scoate la iveala, mai mult sau mai putin voalat, sunt plasturi de dragul supravietuirii, bandaje-nvechite peste rani mocnite, care ard aidoma campiei din titlu.

Cicatricea declansatoare – Scenaristul isi structureaza subiectul in dublu helix: doua cronologii atrase in campul magnetic al aceleiasi tragedii se impletesc usor deconcertant la inceput, ca sa ni se aseze ulterior intr-o ordine limpede, de la sine, fara indicatii cronologice suprapuse-n post-productie. Gina, o mama si sotie casnica (Kim Basinger) isi petrece zilele alaturi de amantul ei intr-o rulota, undeva in desert – ideea de oaza a reinvierii ni se imprima din start pe retina, cand o vedem tremurand de fericire cu neindemanarea omului dezobisnuit sa aiba parte de ea. Femeia care, in realitatea din afara rulotei, sufera de-sexualizarea aferenta victoriei amare asupra cancerului de san, e rapusa in plin zbor catarhic din cauza unui exacerbat simt al indreptatirii pe care copiii o proclama asupra parintilor. Inversunata ca toti adolescentii sa isi arate dezamagirea, mai curand decat sa si-o declare pe fata, fiica Ginei, Mariana, da foc rulotei si, ca orice impuls uman agravat de ironia cosmica, isi ucide mama, din Citeste mai departe »

Nota mea:

Dintr-un masochism perfectat de-a lungul anilor, aleg sa sper ca, la nivelul la care a escaladat, cu greeeeu, cinema-ul romanesc, un scenariu decent se va traduce intr-un film decent. Oricat de paralel ar fi regizorul cu materia prima. Oricat de multe chixuri au tot iesit din studiourile Media Pro-ului. Asadar, setatandu-mi preconceptiile pe standby, chiulesc ieri de la munca ca sa prind, in toata gloria CinemaPro-ului, vizionarea pentru presa a filmului “Wcm“. Avusesem ocazia, in vremurile mele de analist la MPP, sa imi arunc ochii pe un draft din 2006 al scenariului – asadar, curiozitatea plus o vaga amintire a entuziasmului meu de atunci, imi impingeau ieri asteptarile din ce in ce mai sus, numai bine sa dea un vertij sanatos caderii.

Mda, “Wcm” mi-a cazut ca un pumn in stomac, dat si cu avant: regizorul si co-scenaristul Stere Gulea, dupa cei 11 ani de absenta pe care industria ii regreta parca din reflex (axiomatic si nejustificat), s-a zvarcolit ca un peste pe uscat sa redea in culori realiste o felie de viata cu care n-a putut sa empatizeze neam. Cine a ales-o pe Citeste mai departe »

Nota mea:

Pana sa vad “The Reader” traisem cu impresia frustranta ca genele de englezoaica o tin pe Kate Winslet in frau si-o impiedica sa transpara altfel pe ecran decat ca femeie manata de forta interioara si/sau creier. Iata de ce, cred eu, Academia a considerat, pe buna dreptate, ca rolul Hanna Schmitz e mai cu mot de Oscar decat ce-a facut Kate in “Revolutionary Road“: puterea intrinseca de Femeie, atat de proprie actritei, e stantata adanc in “RR”, unde Kate verbalizeaza nervos, dar elocvent, tot ce Julianne Moore si January Jones indura tacit in suburbia americana conformista din “The Hours” si, respectiv, “Mad Men”. Ca Hanna, in schimb, Kate isi sparge tiparul si se infunda intr-o alta tipologie feminina, una daca nu mai putin puternica – i-ar fi fost total peste mana – cu siguranta mai putin cerebrala.

Dar asta nu inseamna ca persoana creata de Kate in “The Reader” merita reducerea la profilul simplist al unei nescolite cu inteligenta nativa. Cand ne cad pentru prima oara ochii pe ea, Hanna pare plamadita dintr-o bucata, animata intr-un valvoi de-activitate de sangele germanic din vene. Kate ii imprima in miscari o siguranta neafectata, din topor, si o indulceste doar marginal cand intra in scena idila verana cu adolescentul Michael. Pe mare parte din traseul filmului, si anume pe parcursul initierii lui erotice dirijate de mai experimentata Hanna, ea tine cu dintii la un aer feroce, de tigroaica aproape. Fara a fi neaparat maternala fata de baiat, o simtim stapana, pe situatie, pe sine, poate cu prea-dinadinsul nevoii de a compensa o lipsa – analfabetismul, handicapul Citeste mai departe »

Hounddog

Nota mea:

A curs atata cerneala dezaprobatoare la adresa rolului lui Dakota Fanning in filmul asta ca aveam asteptari mai mari decat o recalibrare a ingenuei din “The Secret Life of Bees“. Si acolo, ca si in “Hounddog“, copilandra s-a instituit regeste in nisa filmelor tip bildungsroman, unde figura parentala da chix, fortand fetita pe calea maturizarii premature. Dakota nu se strofoca prea tare ca sa convinga in pielea tabacita a unor copile sensibile, dar adaptate la duritatea vietii sub opinci de taranoi; nici nu duce lipsa de ajutoare bine-intentionate, de la cele ridicol de evidente in genul filmelor inspirationale (negrii cvasi-contemporani cu Martin Luther King Jr. care empatizeaza cu traiul ei din con de umbra), la cele simbolice (albine si, respectiv, serpi). Dar daca “TSLoB” se fasaie spre happy-end-ul inevitabil cu indolenta unui film de Hallmark, “Hounddog” captiveaza prin cateva ingrediente puternice.

Scriitoarea-regizoare Deborah Kampmeier puncteaza cu dexteritate ce are povestea mai de efect si, dupa editari in post-productie datorate nu in mica masura oprobriului criticii scandalizate, strecoara socantul sub perdeaua evocarii subtile. Scena violului la care micuta Lewellen Citeste mai departe »

Nota mea:

Sa fie clar de la-nceput: m-am dus la Multiplex, pe ploaie si vant, sa vad filmul asta frantuzesc nu pentru ca m-a dus de nas titlul festiv sau clasarea lui drept comedie – ci pentru ca eram curioasa cati s-au pacalit. La vizionarea de ieri, balantul numara doi rataciti. Trei, daca punem ghidus la socoteala distribuitorul filmului in Romania, care nu stiu din ce nebunie temporara s-a gandit sa scoata publicul de pe regimul paine-si-circ cu ceva French cuisine. Cu totul, noi “publicul” compuneam un cadru asa de intim incat alte cinematografe s-ar fi miluit de proiectionist si ne-ar fi trimis acasa. Dar nu ma plang: “UcdN” e genul de film pe care vrei sa-l respiri prin toti porii, fara sa-ti pufaie nervos alte zece persoane-n ceafa cand trec cele doua ore regulamentare de autocontrol.

La cele 150 de minute ale ei, dramedia s-a desirat uniform si usor, cat sa ma prinda in mrejele familiei disfunctionale de pe ecran. Marcata de naturalete, raceala si individualism deseori rautacios, relatia dintre membrii familiei Vuillard mi s-a parut absolut captivanta; supraincarcata si delicioasa ca masa de Craciun – si la fel de chitita pe implozie cand intri cu pofta-n ea. Desigur, sarbatoarea nu are mai nimic de-a face cu intriga in sine, ea serveste doar pentru a reuni odraslele, si lastarii aferenti lor, in casa parinteasca, tinuta de Junon (Catherine Deneuve), mama bolnava de leucemie. Dar totul e haotic inauntrul Citeste mai departe »