Nota mea: 7 out of 10 stars

The Limits of Control e un eveniment cool. Uitandu-ma la scena in care Tilda Swindon, imbracata in bej, cu o peruca alba, manuind o umbrela transparenta, il intreaba pe Isaach De Bankolé (unul dintre actorii fetis ai lui Jarmusch) daca ii plac filmele vechi, m-am gandit ca planificarea/realizarea/promovarea filmului e o treaba de zeci de ori mai interesanta decat filmul in sine. Imi imaginez cum pasionatii de film din Spania alergau cu Iphoneuri dupa Bill Murray, Gael Garcia Bernal si insusi Jarmusch pe strazile din Sevilla si cum criticii/bloggerii se imbulzeau sa-l intervieveze pe regizor. Puteam fantaza linistit si o ora despre asta- cand reveneam la film, nu simteam ca as fi pierdut ceva.

Filmul acesta e o sofisticarie de montaj. Tot ceea ce Jarmusch decide sa foloseasca e in  favoarea obiectivului camerei de filmat- strazi spaniole, oameni imbracati ca la o decernare de premii, fantani, galerii de arta (toate marcate cu insigna pretentiosului-nenumarate slow motionuri). Aceste elemente nu sunt legate de o poveste, ci de inerenta lor senzoriala; altfel spus, fantana e o fantana (frumos/perfect/a la reclame Perroni filmata) si nu are vreun rost in poveste (care, la randul ei, cu indulgenta poate fi numita asta).

De Bankole e un (emblematic-de duzina) asasin, trimis in Spania. O data la cateva zile, el se intalneste cu cate un intermediar, care ii da o cutie de chibrituri care contine o hartie cu adresa intalnirii cu viitorul intermediar (lucrurile luand o asemenea amploare incat ajungi sa te intrebi daca exista un punct final al itinerariului). Fiecare intermediar prilejuieste cate un cameo chic; G.G. Bernal face pe cowboyul (dar prosteste ca e macho probabil doar vreo cateva adolescente moarte dupa linia maxilarului sau), John Hurt e un chitarist senilizat care lamureste problema cuvantului “boem” etc. Sigur, cei preocupati se pot ocupa de simbolistica lui Jarmusch (fara de care, daca exista cu adevarat, el nu ar insemna mai nimic). Doua replici sunt repetate de mai toate personajele, semn ca nu avem de-a face cu o poveste care se dezvolta progresiv, ci cu un eseu video de doua ore in care Jarmusch ne spune ce e viata, bazandu-se pe efectul repetitiei, ca in cazul unui rondel. Nu spun ca nu are ceva de zis, dar efortul pe care il solicita e cel putin iritant. Pretentia de a se pune pe sine inaintea povestii/actiunii e una care arareori e de succes (si pe care o folosea mult mai ponderat in celelalte filme ale sale).

Ca in alte filme ale autheurului, avem un barbat cu o misiune, doar ca de data asta excesiv de taciturn (chiar mai mult decat Whitaker in Way of the samurai). Femeile sunt (delectabil) de dezbracate (te iubim, Paz de la Huerta), brusc, fara explicatii, la fel ca-n Broken Flowers. Lui Jarmusch nu-i plac femeile “propriu-zise”, cu mai multe straturi identitare, ci cele plate, dar splendid de frumoase, asa cum le vedea el, probabil, in reviste, cand avea 15 ani. E o preferinta care da bine pe ecran, dar te lasa confuz daca vrei sa si reflectezi la intelesurile unei scene sau ale unui personaj.

De evitat daca aveti, sanatos in sine, o apetenta pentru filmele in care se intampla ceva. Dar poate fi o experienta tolerabila din pricina imaginii si a sunetului foarte bine realizate, care chiar daca imbraca o futilitate narativa, o fac la un nivel de stilizare rar de gasit in epoca filmelor de speta 4,3,2. In plus, cele cateva momente coregrafice cu muzica spaniola si chiar intelepciunile de pahar livrate de Jarmusch prin intermediul castului sau “oh, so cool” nu pot fi catalogate drept insuportabile, ci stranii/obositoare- dar sigur, exista un public si pentru asta.

Poze The Limits of Control

Trailer The Limits of Control

Subtitrare The Limits of Control

a

The Limits of Control (2009)

Nota mea: 5 out of 10 stars

Cu siguranta ati observat ca filmele sunt mereu defazate fata de tehnologie. Ori tehnologia din filme e cu multi ani inaintea starii de fapt (uitati-va la orice SF cu computere vorbitoare, interfete cu multiple animatii) ori sunt cu (la fel de) multi ani in urma. De exemplu, in filmul Eraser, personajul feminin transporta niste date de maxima importanta pe o discheta- asta dupa ce toata lumea auzise/folosise CD-uri, memorii flash etc.

Ei bine, Rage nimereste chiar la fix cand vine vorba de trendurile new media. Personajul principal (pe care nu-l vedem/auzim) e un blogger, Michelangelo, care filmeaza niste interviuri cu telefonul sau mobil cu cateva persoane implicate intr-o parada de moda. Filmarile au loc backstage, in fata unui perete monocrom (unde, probabil, privitorul ar trebui sa adauge dupa plac decoruri, complicandu-si astfel viata de spectator). “Povestea” se invarte in jurul a doua evenimente: moartea catorva fotomodele si incercarea casei de moda de a se adresa unui public mai larg. Desigur, filmul se vrea o critica a lumii (industriei) modei. Rage o suma de monologuri, unele cu repetitie. Personajele nu sunt neaparat neinteresante (Jude Law joaca un travestit, Steve Buscemi un fotograf de razboi ajuns fotograf de moda), dar regizoarea/scenarista Sally Potter ii foloseste exclusiv ca scuze pentru a-si spune oful in legatura cu lipsa de personalitate/umanitate din lumea modei. Ca orice monologuri, cele ale personajelor din Rage au 2-3 sclipiri si restul de fraze sunt de umplutura. Tu, ca spectator, nu ar trebui sa ai obligatia sa stai pe varfuri asteptand o replica formidabila. Din pacate, Potter asta face. Cel mai probabil, proiectul ei s-ar fi pretat mai bine la teatru, unde simplitatea decorurilor si natura inconsistenta a textului ar fi fost mai bine digerate  de un public, cum se spune, “avizat”.

Un alt aspect mai putin fericit al filmului ar fi ca prezinta fisurile din jocul unor actori “mari”. Cu exceptia lui Buscemi, ceilalti actori celebri care, probabil pentru reputatie, au acceptat sa apara in acest experiment, au multe scapari si momente de joc prost. Sigur, e greu pentru un actor de film sa performeze la nivel inalt fara decoruri, muzica, regie, alti actori, dar e cumva trist sa vezi cum Jude Law, Judy Dench, Dianne Wiest sau John Leguizamo nu pot duce un monolog pana la capat in acelasi registru. Sunt probabil trecute vremurile cand actorii de cinema erau si actori buni de teatru; e de ajuns sa ne uitam la un Shia LaBeouf pentru a ne grozavi in legatura cu calitatea actorului modern.

Apoi, textul monologurilor nu e chiar stralucit;  fotomodele intervievate par constranse sa faca meseria asta, perpetuand un cliseu de prost gust cum ca industria modei ar fi o “cusca” si ca fetele sunt la mana agentilor. Conducatorii agentiei sunt ca si boierii din romanele romanesti: grasi, cu bijuterii, cu limba ascutita si dispusi la orice pentru profit- e destul de usor sa ajungi sa-i urasti inca dinainte sa scoata vreo vorba. In concluzie, Rage nu aduce nimic nou in dezbaterile legate de falsul/artificialul din moda. Mai mult, nici parerile vechi nu-s prea bine prezentate, iar modul in care ne sunt transmise e, in cel mai bun caz, plicticos (daca nu ofensator de-a binelea).

Poze Rage

Trailer Rage

Subtitrare Rage

a

Rage (2009)

Nota mea: 7 out of 10 stars

Cel mai recent film al lui Woody Allen e despre un evreu ateu, inteligent, artagos si singuratic care locuieste in Manhattan. Adica e un film despre Woody Allen, asa cum au fost 90% din filmele sale pana acuma. Doar ca de aceasta data el nu se joaca pe sine, ci l-a delegat pe Larry David sa o faca.

Intr-un fel, i-a intors un serviciu. Larry David e creatorul serialului Seinfeld, iar George Constanza era (dupa cum a recunoscut David) o caricatura a lui Woody Allen. Apoi, tot David recunostea ca se identifica mai tare cu George decat cu Jerry. Intr-un fel, Larry David si Woody Allen sunt asemanatori- au fost amandoi comedianti stand up, in opera lor personajul central masculin e nesigur in relatii si in societate si ambii au o atitudine cinica (dar splendid comica) fata de biserica, familie, conventii sociale, bun simt.

Boris (Larry David), personajul central al filmului, e cam tot asa. E un geniu in fizica (aproape nominalizat la Nobel, dupa cum aminteste de multe ori), despartit de sotie. Isi castiga existenta predand sah unor prescolari de care isi bate joc, facandu-i retardati si gandaci inapoiati. Locuieste singur intr-un apartament netencuit si are cativa prieteni cu care vorbeste, mereu in contradictoriu si mereu sustinand ca viata e o intamplare, universul e haotic, iubirea nu exista si ca omul e fundamental rau. Intr-o zi e abordat de o tanara fara adapost, Melodie, venita din New Orleans, care-i cere lui Boris sa o gazduiasca pentru o vreme. Boris o insulta din start (facand-o sudista needucata si spunandu-i ca are un intelect de vierme), dar tanara femeie nu se supara; ingénue fiind, e mai degraba surprinsa de un om ca Boris si se indragosteste de el. In cele din urma, Boris o ia de nevasta pe Melodie (Evan Rachel Wood), dar problemele lui (pe langa faptul ca universul se destrama si oamenii prosti conduc lumea) abia incep. Mama lui Melodie apare in oras, mutandu-se cu cei doi. Ea il detesta instant pe Boris (pentru ca o face taranca imbuibata cu credinte religioase invechite) si incearca sa-i gaseasca fiicei sale un barbat mai tanar si de succes.

Whatever works nu e tocmai revenirea in comedie pe care am astepta-o de la Allen. Dupa cativa ani in care a realizat numai drame, Allen a revenit la comedie, dar, ca sa zic asa, tot in trecut. Scenariul pentru acest film e scris candva in anii 70-80, perioada cand filmul ar fi trebuit realizat, dar Allen s-a certat cu actorul caruia i se propusese rolul principal. Poantele sunt cam uzate in mare parte si destul de indepartate de “ziua de azi”. S-a operat o mica innoire (o referinta la Obama), dar in mare parte filmul are un touch&feel de anii 70, cu hippioti si profesori de filosofie care intretin orgii la ei in apartamente. Cei care-l stiu pe David din Curb your enthusiasm vor avea parte de acelasi “joc” dinadins amatoricesc, cu miscari largi din maini; filmul pare un extended al vreunui episod din serial. Astfel, filmul va fi ok doar daca va plac Allen si David in general, fara sa sperati la nimic inovativ.

Poze Whatever Works

Trailer Whatever Works

Subtitrare Whatever Works

a

Whatever Works (2009)

Nota mea: 8 out of 10 stars

Acesta e un film pretentios. Nu din cale afara, desigur, dar indeajuns incat sa-i insele pe cei care se asteptau la o poveste obisnuita cu liceeni. Ca sa va faceti o idee, acesta e filmul pe care fratii Cohen (Barton Fink, The Big Lebowski) l-ar fi facut daca li s-ar fi cerut o poveste cu liceeni. E inteligenta, ironica si (in cel mai bun spirit cohenian) grotesca.

Bobby Funke e un elev de liceu care vrea sa scrie pentru ziarul liceului. E refuzat mai intai de redactorul sef (o latina aroganta si cu fusta scurta), dar nu se lasa atata de usor. Reuseste sa-i ia un interviu “sefului elevilor” , fapt care-i atrage atentia Francescai, iubita acestuia. Dupa ce examenele SAT elevilor sunt furate, Bobby incearca sa afle cine e vinovat, crezand ca astfel va scrie un material indeajuns de bun incat sa fie primit la o prestigioasa scoala de jurnalism. Investigatia lui va scoate la iveala un complot destul de neverosimil, dar bine pus la punct de cei doi scenaristi. E un teen noir (poate primul din specie) in care femeile fatale poarta uniforma si eroii nu au inca permis de conducere.

Liceul in care se petrece actiunea e o splendida reconversie a spatiului de regula folosit in filmele cu liceeni. E intuneric in mare parte din timp, culoarele sunt murdare, in clase lumina e prea slaba pentru citit. Peste tot in pereti sunt crapaturi. Biroul directorului arata ca sala de atelier din liceele romanesti. Elevii sunt anemici, drogati, plictisiti. Chiar si atletii din echipa de baschet par fara vlaga- nici nu ma mir, tinand cont ca joaca intr-o sala aproape goala, fara lumina. Directorul scolii, Kirkpatrick ( Bruce Willis) e un fost combatant in Golf, unde si-a pierdut si un picior. El le tine elevilor sai “lectii” despre droguri si loialitate (referindu-se mereu la camarazii lui spulberati pe campul de lupta. E tragic si comic deopotriva si iti e clar ca ascunde ceva). Liceenii din acest film nu au nici macar vana aceea tampa pe care o gasim de regula in productiile de gen; par tot timpul pe punctul de a cadea la pamant (asta daca nu stau tolaniti pe o canapea, beti/drogati). Totusi, filmul nu e moralist; in ciuda faptului ca par niste legume, liceenii sunt mai degraba patetici/dragalasi decat niste personificari ale unor temeri legate de tineret (sex, droguri, educatie slaba, violenta). Nici macar nu-s frumosi, asa cum sunt cei mai multi din filmele teen.

Dupa cum spuneam, filmul e putin pretentios. Dialogurile sunt destul de stufoase, cu multe replici si referinte legate de alte filme, mituri urbane americane si glume politice (scenariul apartine unui cuplu de scriitori care a lucrat la seria South Park). In afara de asta, multe puncte proaste nu ar fi in acest film. Si, ca sa folosesc un cliseu, are cateva scene memorabile- o informatoare de 12 ani, imbracata ca o curveta, poate fi “cumparata” cu inorogi de plus. Nu e ceva ce vezi in fiecare zi.

Poze Assassination of a High School President

Trailer Assassination of a High School President

Subtitrare Assassination of a High School President

a

Assassination of a High School President (2008)

Nota mea: 2 out of 10 stars

The Ugly Truth e o comedie care, ca sa fiu simplist, prefera forma in detrimentul fondului. Iar cand vine vorba de forma, regizorul Robert Luketic nu e un amator; la urma urmei a realizat Legally Blonde si Monster in Law.

Abby (Katherine Heigl) e o producatoare de showuri TV cuminti pentru un post din Sacramento. Sefii ei, ajunsi la capatul rabdarii cu programele conventionale care nu pot vinde reclame, il angajeaza pe Mike (Gerard Butler), un realizator TV impertinent, sa tina o rubrica despre natura relatiilor dintre femei si barbati, rubrica numita “The Ugly Truth”. Nu e un secret pentru nimeni faptul ca Abby il detesta pe Mike din prima secunda pentru ca e misogin si sexist si ca asta duce la tensiune sexuala intre cei doi. E o premisa primitiva in filme, iar Luketic o foloseste si el. Abby isi doreste un barbat complex, inteligent, adorator de muzica clasica si de pisici, iar Mike prefera sa se uite la fete luptandu-se intr-un bazin cu jeleu. De capsuni, precieaza Mike, dupa ce, de dragul ratingului, e impins in bazin langa fetele carora le propune mai apoi un 3some. Abby, nesigura pe metodele ei de seductie, se lasa ajutata de Mike in tentativa ei de a cuceri un doctor frumos si destept, caruia ii vede penisul cand il cunoaste, cazand din copac la 20 de centimetri de genitaliile descoperite ale acestuia- da, e genul acela de film.

Exista o axioma in comediile de gen, cum ca “sex jokes” functioneaza indiferent de continut. Altfel spus, o gluma cu sex nu poate fi proasta; si daca e lipsita de umor si pur si simplu nepotrivita, faptul ca spune ceva despre sex (grafic, daca se poate) e de ajuns pentru a tine in priza un public considerat din start retardat de marile studiouri (spun asta dupa ce am vazut toate filmele cu roboti ale verii). Intre Abby si Mike exista o distanta mare care, evident, trebuie micsorata pentru a permite un amor. Si asta se face cu ajutorul a doua personalitati cinematografice de marca: penisul si vaginul. Glumele legate de organe sexuale si functiile lor sunt la tot pasul; Mike isi construieste glumele si replicile spunand ce face un penis sa “ticaie”, iar Abby se apara punand in drumul spre vaginul ei obstacole precum gusturi comune intre parteneri, “chimia erotica”, dansul si altele. Dar, pana la urma, totul se reduce la cat de repede, de des, de neasteptat si de memorabil ramane evenimentul sexului. Chiar si latura mai sensibila, ascunsa a lui Mike ajunge sa fie prezentata prin faptul ca el are mai putin chef de sex si glume deocheate de cand e indragostit.

K. Heigl e penibila din cale afara. Nu stiu daca i s-a spus sau nu, dar simularea unei felatii asa cum e ea simulata si pe stadion nu e chiar un act actoricesc de referinta. Apoi, rostirea de 7 ori a cuvantului “cock” intr-o singura propozitie s-ar putea sa nu fie atata de “tare” pe cat producatorii filmului cred ca e. Despre Mike nu putem spune prea multe; e un tip banal, fara umor, care crede ca lumea incepe si se termina cu un blowjob, dar neaparat prestat de o tipa care arata bine, nu de o “Shrek” (cum le numeste el pe femeile care nu au prieten). Din 94 de minute de film am dedus ca Mike face mai multe referinte la vaginul lui Abby decat la persoana ei; nu uitati, Mike o iubeste pe Abby.

Daca in “Funny People” penisul era o tema ok de umor, aici e o sursa catastrofala. Nu doar ca nu e amuzant, dar cei care au scris glumele nu par sa aiba experienta de viata necesara scrierii unor poante despre sex/relatii/flirt(nici macar nu par sa fi vazut filme in care asa ceva e prezentat cat de cat tolerabil). In concluzie, “The Ugly Truth” e o bajbaiala infantila despre un subiect supraexploatat. Filmul pare gandit si realizat de niste adolescenti timizi care fantazeaza in legatura cu fotomodele care daruiesc felatii in schimbul unui salut sau a unui pahar de apa.

Poze The Ugly Truth

Trailer The Ugly Truth

Subtitrare The Ugly Truth

a

The Ugly Truth (2009)

Nota mea: 3 out of 10 stars

Orice proiect al lui Rob Zombie e primit cu simpatie. Din motive care-mi scapa, omul trece drept un maestro al prostului gust, in sensul ca arata in clipurile/filmele sale ceea ce restul evita sa o faca (pe buna dreptate de multe ori).

Filmul de fata e o ecranizare a unor comics-uri scrise tot de el. Superbeasto e un luptator de wrestling/actor porno/gigolo intr-un oras numit Monster-opolis (oras in care locuiesc monstri celebri din istoria filmului, de la Frankenstein la creaturile din mlastina; si dupa ce si-au facut datoria prin filme, s-au retras in Monster-opolis pentru un singur motiv- sa faca sex cu gagici cu sani imensi si inerti). Are o sora sexy, Suzie X, care are un ochi acoperit de un petec de pirat, dar in rest e super sexy. Ea are o singura misiune in viata, anume sa omoare zombie nazisti, care locuiesc intr-un castel pe deasupra caruia zboara lilieci. Singurul lucru mai bun decat nazisti zombie sunt hoarde nesfarsite de nazisti zombie, asa ca scena de deschidere pentru Suzie X e o paranghelie animata de viscere improscate si membre amputate, totul pe un fond muzical folk.

Superbeasto se indragosteste ( in sensul ca vrea sa o sodomizeze) pe Velvet von Black, o prostituata/striperita din cel mai chic local din Monster-opolis. Dr Satan, un adolescent onanist cu o masca de diavol si care locuieste cu o gorila intr-o baza subterana o rapeste pe Velvet pentru ca astfel si-ar putea realiza planul de a stapani lumea.

Daca ati vazut de-a lungul vremii showuri precum Duckman, Cow and Chicken, Ren&Stimpy, atunci acest film pare mult mai familiar. E la fel de sau mai impertinent si depravat (scene de sex si violenta incontrolabila) ca si cele mentionate mai sus. Doar ca, spre deosebire de ele, nu e adorabil si e de-a dreptul plictisitor. Pe langa animatia pe alocuri sofisticata si muzica bine facuta, filmul e o colectie fara cap si coada de poante cu sex, decapitari/eviscerari/incinerari si cartoon porn. Nu ma intelegeti gresit, imi plac si mie (as risca sa zic ca oricarui om) animatiile morbide, dar chiar si in domeniul asta exista repere calitative. Ca orice alt “extraordinaire” al mizeriei pulp, Rob Zombie face zeci de referinte la filme vechi (de groaza), procedeu care si-a cam pierdut din suflu (adica Zombie ne zice ca a vazut TOATE acele filme- as risca un timid “asa, si? La ce serveste asta?”). Apoi, glumele in sine nu sunt prea inventive sau absurde; dialogurile mizeaza pe cate-o poanta de final care rar inseamna ceva; iar cand scena nu are vreo finalitate comica, apare cate un monstru care molfaie cate un san sau fesa de striperita. Desigur, se poate spune ca in cazul unui film ca acesta “anything goes” si ca umorul macabru are alte resorturi decat o drama construita matematic, gen Crash. Dar tocmai acea inventivitate aparent nonsensica (promovata de Nickelodeon in animatiile sale din anii 90) lipseste din film, dand impresia ca cei 6 sau 7 ani in care R. Zombie a gestat aiureala asta au consumat toata creativitatea si mojoul marelui autor. Dar, desigur, in favoarea filmului ramane marele “avantaj” ca e outrageous, trasatura pe cat de usor de obtinut, pe atat de orbeste sustinuta de fanii de comics, slashere si parodii (indiferent cat de proaste/anoste sunt, atata timp cat exista ca alternativa pentru “filmele serioase”). In concluzie, filmul nu pare facut pentru lumea asta; desi nu o vor recunoaste, cred ca si fanii genului vor fi dezamagiti de voma pretentioasa a lui Zombie, pe cand restul publicului va fi in permanenta perplex din pricina referintelor si de uneltele narrative specifice unui sub-sub gen cinematografic. De preferinta, filmul ar trebui proiectat in barul din Monster-opolis, in timp ce un varcolac seduce o prostituata cu o miscare de penetrare cu varful cozii si Beasto zdrobeste cu un pian un iepuras cu solzi.

Poze The Haunted World of El Superbeasto

Trailer The Haunted World of El Superbeasto

Subtitrare The Haunted World of El Superbeasto

a

The Haunted World of El Superbeasto (2009)

Nota mea: 5 out of 10 stars

Spre deosebire de celelalte doua “perle” ale lui Sam Mendes, “American Beauty” si “Revolutionary Road”, caracterul rautacios si superior al regizorului nu e vizibil din prima; asta pentru ca personajele centrale din Away We Go nu sunt construite pentru a fi detestate, asa cum se intampla in primele doua filme numite. Aici, cuplul format din Verona si Burt, un cuplu ceva mai ciudat, e construit astfel incat sa fie admirat&imitat de un public poate neinitiat cu teoriile superificiale ale lui Mendes cand vine vorba de “viata de suburbie americana”.

Verona si Burt nu sunt cuplul de regula prezentat in filme; au o casa fara incalzire, au slujbe fantomatice (el se da drept agent de vanzari iar ea deseneaza) si au un Volvo de prin 70-80. In plus, fara sa o spuna direct, sunt cultural independenti de cea mai mare parte a societatii americane; nu vorbesc cu “as if”, “I was like”, nu isi pierd vremea discutand despre futilitatile de regula prezentate la TV si nu dau doi bani (la propriu sau la figurat) pe haine, accesorii etc. Ei urmeaza sa aiba un copil si nu sunt siguri unde ar vrea sa-l creasca. Parintii lui Burt sunt distanti (ii anunta pe cei doi ca pleaca, intr-o doara, in Belgia pentru cativa ani); desi le-au promis ca pot sta in casa lor utilata si incalzita timp de doi ani, planurile se schimba cand afla ca pot primi bani dintr-o chirie. Burt si Verona pornesc intr-o calatorie prin SUA si Canada, vizitandu-si rude si cunostinte, incercand sa gaseasca un context socio-uman potrivit pentru a-si creste copilul.

Evident ca personajele-borna din calatoria lor sunt tot atatea tentative ale lui Mendes de a arata toata uratenia societatii americane (asa cum si-a imaginat-o el; fiind britanic, a calatorit de vreo cateva ori in SUA si a crezut ca i-a citit la perfectie pe americani). Astfel, avem un cuplu mediu de suburbia, cu parinti distanti si alcoolici, copii obezi si pareri politice primitive. Apoi, avem o profesoara de studii de gen cu apacaturi new age, care-si creste copiii intr-un climat (aparent) ultrapermisiv, dar care e rapid dejucat de Mendes printr-un truc ieftin, legat de manifestarea libertatii unuia dintre copii. Apoi, inspre final, cei doi isi viziteaza doi fosti colegi de facultate care locuiesc in Canada si care au infiat mai multi copii (printre care si unul negru si un asiatic). De fapt, suprafata poleita acopera niste realitati sumbre legate de traumele suferite de femeie din pricina faptului ca a pierdut cateva sarcini.

Dupa cum spuneam, Burt si Verona sunt in sine foarte ok. Nu fac vreun rau planetei, sunt relativ naivi (desi au vreo 35 de ani), nu au nevoie de multe pentru a fi fericiti si au o morala in linii mari sanatoasa (un detaliu pozitiv e intimitatea pe care o au cei doi, una splendida, lipsita de afectarea comica/tragica pe care o au cuplurile prin filme). Problema vine de la Mendes, care ca un farsor rasfatat ce este, ii pune pe cei doi langa diferite caricaturi umane pentru a scoate in evidenta cariile societatii americane (mai nou, vizeaza si Canada), viciata transversal de incultura, individualism, snobism si alte asemenea. Sigur, Mendes asa crede ca stau lucrurile si probabil ca asa vor crede multi care vor vedea filmul (si care l-au crezut pe cuvant pe britanic si inainte- verificati ce nota are American Beauty pe imdb). Dar Mendes se bazeaza mereu pe jumatati de adevar cu care vrea sa “scrie” religii: americanii sunt consumisti si ingusti, “cel mai bine e sa traiesti intr-o darapanatura”, adevaruri care sunt indiferente celor care chiar traiesc in darapanaturi; filmele lui Mendes prind la publicul educat/urban, adica cei de care el se ia, cu o agresivitate, ce-i drept, poleita de un oarecare talent regizoral si simt pentru a povesti. E un fel de Michael Moore, daca vreti, ignorat de europeni, dar adorat de americanii cu care face troaca de porci. In concluzie, “Away we go” e o rautate copilareasca, usor de descusut, dar in care straluceste cuplul format din Verona si Burt (jucati bine de Maya Rudolph si John Krasinki)- cu conditia sa-i luam “in sine” si nu ca unealta a lui Mendes, care-i compara cu toti din jur, spunand “uite, de ce nu puteti fi si voi ca ei?”. In aceste conditii, ar fi si ei destul de iritanti.

Poze Away We Go

Trailer Away We Go

Subtitrare Away We Go

a

Away We Go (2009)

Nota mea: 7 out of 10 stars

“X is the new Y” e o formula de regula folosita pentru a exprima foarte concis vreo schimbare in gusturi. Dar expresia nu e folosita doar pentru vreun produs sau altul, ci si pentru grupuri sociale diferentiate pe varsta, orientari sau asteptari.

Acesta e pariul dramei independente The new 20. “30 is the 20” e axioma propusa de regizorul/scenaristul Chris Mason Johnson, care cauta sa arate ca insecuritatea si exuberanta specifice varstei de 20 de ani sunt corecte si 10 ani mai tarziu. Doar ca la 30 de ani aceste doua trasaturi nu mai au farmecul post-adolescent, ci sunt surse de frustrare si mizantropism. Filmul e un “ensemble piece” care urmareste vietile mai multor new yorkezi tineri, fosti colegi de facultate, care ajunsi la 30 de ani sunt cam incapabili sa-si gestioneze maturitatea obtinuta (livrata) o data cu obtinerea diplomei si a unui job. Andrew si Julie formeaza un cuplu de bancheri de dinainte de prabusirea pietei de acum 2 ani. Andrew e frustrat ca Julie castiga mai mult ca el, nemultumire pe care el spera sa o rezolve dupa ce se vor casatori. Disperat sa-si creasca statutul, el intra in afaceri cu un bogatas cinic. Ben e gay si incearca sa-si gaseasca un amant pe net. Nu reuseste sa gaseasca altceva decat parteneri pasageri (nemultumiti de forma sa fizica); el si-ar dori un partener stabil si de lunga durata. Felix e copilul teribil al grupului; desi e un programator apreciat (inainte revoltatii erau poeti si muzicieni), el isi iroseste calitatile din pricina consumului de droguri. Desi pare cel mai superficial dintre ei, Tony, un tanar (alt) homosexual, trece prin cea mai dificila experienta. Incepe sa aiba o relatie cu un profesor universitar infectat cu HIV, situatie care il pune pe Tony in pozitia de a-si reconsidera prioritatile.

La fel ca multe filme independente, The new 20 mizeaza pe o distributie de actori anonimi. Cu mici scapari, toti se achita de sarcini. Problema nu vine de la actori, ci de la scenaristi, care nu se straduie prea mult sa-i descoase pe cei 5. In schimb, le pun in cale obstacole peste obstacole (de la unele legate de absurdul vietii profesionale in capitalism pana la imposibilitatea de a avea confort amoros intr-o lume atat de mozaicata), dar din tentativele si solutiile gasite de acestia nu aflam prea multe ei si despre cum au ajuns ei astfel in urma modelarii sociale la care au fost supusi. Cu toate astea, The new 20 e un experiment luat foarte in serios, in care dramul de umanitate ramas in niste oameni supusi vremurilor e bine pus in valoare de contextele tragice in care ajung sa se gaseasca in mare parte din timp. Personajele nu sunt exploatate comic sau melodramatic doar de dragul efectului (ganditi-va la orice film cu Sandra Bullock), ci sunt construite ca o suma de decizii si conflicte etice destul de apropiate de valorile promovate si impartasite de generatia tanara (nu doar americana). Daca vreti ceva de ras sau de plans, The new 20 nu functioneaza prea bine; in schimb e o buna “imbuteliere” a aerului unei epoci si a oamenilor ametiti de acesta.

Poze The New Twenty

Trailer The New Twenty

Subtitrare The New Twenty

a

The New Twenty (2009)

Nota mea: 7 out of 10 stars

Henry Carter (Kevin Spacey) e un terapeut de succes. A scris chiar o carte despre fericire, care s-a vandut extraordinar. Pe canapeaua din biroul sau au stat mai toti marii actori ai Hollywoodului. Dar nimic din acest succes (maximal in nisa lui profesionala) nu-l poate tempera pe Carter; dupa ce nevasta-sa s-a sinucis, Henry a devenit dependent de marijuana si se ocupa mai mult cu autodistrugerea decat cu vindecarea altora (altii care, absorbiti de vietile lor, nici nu-l aud pe Carter in timp ce-i ironizeaza din postura de vindecator).

Jemma e o adolescenta care a ramas fara mama. Incepe sa fie din ce in ce mai putin preocupata de scoala, petrecandu-si timpul mai mult la cinema pentru ca acolo mergea cu mama ei. Ea ajunge sa fie consiliata gratuit de Henry, iar detalii din dosarul ei ajung in mana lui Jeremy, un scenarist anonim si ruda cu Henry. Jeremy incepe sa aiba o relatie cu Keira, asistenta personala a unui producator celebru de la Hoolywood, care si el e consiliat de Henry.

Si asta e doar o parte restransa a tabloului personajelor si actiunii. Sunt excesiv de multe personaje in film si toate legate intre ele, pana la urma.Si desigur, fiecare e o metafora pentru ceva. Metaforele nu sunt rele in sine, dar cand le dai un nume, o fata si libertate de manevra (si mai ales le pui sa se ciocneasca) pot aparea multe nepotriviri si, cum se spune, “sprancene ridicate”. Asa se intampla cu destul de multe filme independente care, in fapt, contin in sine material pentru vreo 3 sau 4 alte filme. Nefiind siguri ca mai prind vreodata bani pentru un proiect, realizatorii se apuca sa inghesuie in 90 de minute mult prea multe detalii, mult prea multe destine desirate pe prea multe planuri. Shrink da senzatia, inainte de toate, de ghiftuiala.

Dar e salvat pana aproape de tolerabil de actori si de prospetimea dialogurilor. Daca in general scenariul e mult prea stufos si lasa multe probleme nerezolvate, la nivel micro exceleaza in a capta cu umor/cinism cliseele umane din Los Angelesul zilelor noastre. Spacey face un rol impecabil (in sensul ca daca-i dai ceva trist de spus si are si barba, nu are cum sa nu impresioneze), iar distributia ii mai cuprinde pe Saffron Burrows, Robert Loggia, Robin Williams sau Jack Huston (mi se pare ca individul e unul dintre palizii care roiesc prin Twilight). In concluzie, Shrink merita vazut fara intentia de a prinde imaginea de ansamblu (accesibila, dar obositoare); merge foarte bine ca film asimilat pe scene si momente. Puteti chiar sa ignorati cu totul un personaj sau altul; sansele sa-l mai vedeti o data pana la final sunt foarte mici.

Poze Shrink

Trailer Shrink

Subtitrare Shrink

a

Shrink (2009)

Nota mea: 5 out of 10 stars

Inainte de toate, cu cel mai recent film al lui Radu Gabrea, Calatoria lui Gruber, trebuie sa fim politicosi. Asa cum unii au fost si cu precedentul sau somnifer, “Cocosul decapitat” din pricina temei abordate. Inspirat dintr-un paragraf scris de scriitorul italian Curzio Malaparte in romanul Kaputt, “Calatoria lui Gruber” vorbeste pentru prima oara in cinemaul romanesc despre masacrul evreilor din Iasi din 1941.

De regula, asemenea realizari sunt scuzate daca sunt proaste ca filme si sunt laudate pentru faptul ca ies din canoanele cinematografiei ca divertisment si trateaza o problema reala. Desigur, Gabrea nu a vrut sa faca un documentar, ci a vrut sa integreze cateva referinte la acel eveniment intr-o poveste standard cu un calator (poti sa-i zici si road movie). Filmul incepe cu o scena cam prea lunga care are loc intr-un vagon de tren. Malaparte (Florin Piersic Jr.) e corespondent de razboi pentru Corriere de la Serra si trebuie sa ajunga pe frontul de est. In vagon cu el e colonelul neamt Freitag si un roman, un ofiter de rang (inca) mic, pe nume Coca-Niculescu. Malaparte sufera de o alergie si trebuie sa-l vada pe un celebru alergolog care locuieste la Iasi, doctorul Josef Gruber (Marcel Iures). Acesta e, fatalmente, evreu si se pare ca a fost luat pe sus de soldatii romani si dus cine stie unde pentru a fi omorat cine stie cum.

Calatoria lui Malaparte (incheiata de o foarte terna intalnire cu Gruber) e o comuna galerie cu monstri, specifica filmelor romanesti care, cu umor sau amaraciune, critica birocratia si absurdul sistemului de la noi. Feluriti functionari si slujbasi ii fac viata grea lui Malaparte. Ca orice strain, la inceput e surprins de romani, pentru ca mai apoi sa-i trateze ca pe niste mante la biliard. Practic, in film nu apare vreun personaj roman decisiv (spun asta pentru ca si Gruber e oarecum “vestic”, chit ca locuieste la Iasi). E un film cu straini adunati de istorie in Romania si care trebuie sa se descurce, avandu-i in carca pe “romanasii” impertinenti si ineficienti.

Nu spun ca filmul ar fi dismisiv cu romanii. Doar ca ei par secundari (in ciuda faptului ca Claudiu Bleont, in rolul lui Coca-Niculescu, se bate pentru fiecare centimetru de ecran). Chiar si masacrul (modest prezentat de Gabrea, sub forma unor vagoane abandonate-n camp) e o problema straina, in care romanii au tras sforile pentru altii. Poate fi, la urma urmei, si o scuza plantata de scenaristi in poveste. Malaparte e martorul acestui eveniment inca tabu; fiind un apropiat al lui Mussolini, e numai natural sa credem ca avea habar de faptul ca in razboi oameni mor pe campul de lupta iar altii sunt executati ca vitele si acoperiti cu var in gropi comune. Era ceva obisnuit, nu natural, desigur. De altfel, descoperirea lui Malaparte nu e punctata de vreun montaj melodramatic sau cadre plangacioase, a la Pianistul. Italianul ia la cunostinta grozavia timpului pe care-l traieste, dar e in continuu preocupat de gasirea unui medic care sa-l trateze. Sa fie Gruber o metafora “in your face” pentru cat de importanti erau evreii in acele vremuri? Era singurul om care-l putea trata pe Malaparte si era evreu. Te poti intreba cati oameni nemaipomeniti au pierit in gropi comune si camere de gazare- daca si asta era o intentie a filmului, pot spune ca s-au achitat de ea amatoriceste.

Dar amatoricesc e tot filmul. In afara de colonelul neamt (care e chiar neamt) toti actorii sunt romani, dar pusi sa interpreteze roluri de nemti si italieni. Cei mai multi dintre ei (Piersic cel mic inclus) se dau in stamba in cel mai amuzant fel. Nu sunt putine momentele in care dialogurile suna ca o dublare de amator de pe VHS-urile cu filme de actiune care circulau la inceputul anilor 90 prin oseruri. Cu exceptia lui Coca si a lui Iures (partial) toti actorii joaca plat, citindu-si parca replicile de pe un prompter montat de Gabrea pe camera fixa cu care filmeaza 90% din scene. “Feeling”ul istoric e nul- in baia lui Malaparte sunt spoturi(!) si un robinet cu bila. Si nu bag mana in foc, dar vreo cateva dintre imprimatele care apar in film par facute in photoshop si tiparite cu o laser jet in toata regula. In concluzie, intentia sobra a filmului e inhibata de “valorile de productie” mizere folosite de Gabrea. De aceea, sa salutam gestul cineistoric (cei preocupati de asa ceva)  al regizorului, dar sa sarim vizionarea si DVD-ul.

Poze Calatoria lui Gruber

Trailer Calatoria lui Gruber

a

Calatoria lui Gruber (2008)