Nota mea:

Recomandat de Ursul de Argint primit la Berlin, Alle Anderen a umplut, de doua ori, salile la TIFF. Din aproape doua ore de film se pot scoate 10 poante bune, asa zise “crowd pleasere”, la care publicul rade si considera cei 8 lei dati pe bilet o investitie buna. Doar ca, din ce-am vazut eu, lumea a ras si cand nu trebuia. Fondul filmului lui Maren Ade e, in fapt, unul grav; nu intr-un sens alert, ci intr-unul dezolant. Nu exista o problema pe care eroii s-o rezolve, ci una cu care trebuie sa invete sa traiasca. Alle Anderen e ceea ce se numeste un “baby face killer.” Filmul si-a delectat publicul, pentru ca apoi sa-l injunghie pe la spate, fara regrete. Si tocmai unde e (mai) dureros: in suma (pre)conceptiilor legate de viata de cuplu, banalitate si fericire.

Gitti si Chris isi petrec vacanta in Italia, in casa mamei lui Chris. Gitti isi doreste sa fie nonconformista, mereu senzuala (poate mai mult de dragul lui Chris). Chris pare sa se apropie de 30 si din eschivarile lui din primele 25 de minute, legate de profesia sa, pare sa fie un ratat. Nimic rau in asta, doar ca el pare afectat. Cei doi nu fac nimic mai special: se intretin cu niste jocuri intime, fac dragoste in locuri (aparent) neconventionale si se plimba pe dealuri. S-ar putea argumenta, pe linie de “all I need is the air that I breathe and your love” ca nici nu au nevoie de mai mult de atat. Nu se stie clar de cat timp sunt impreuna sau daca planuiesc o Citeste mai departe »

Nota mea:

Forfota creata in mediile cinefil-intelectuale de cel mai nou film al lui Lars Von Trier a fost cam cel mai viu eveniment al ultimelor luni, intr-un domeniu de altfel inert. Prea multe « shockere » nu se mai fac, multe scandaluri nu mai apar in cinematografia europeana. Dar la proiectia Antichrist de la Cannes, lumea (buna) s-a scandalizat din pricina scenelor extreme din film si cohorte de critici ieseau din sala de proiectie pe motiv de incasat ofense dupa ofense (de obicei se iese din plictiseala).

Ca sa va faceti o idee legata de « investitia » regizorului danez, aflati ca Charlotte Gainsbourg a fost dublata de o actrita porno si ca a fost angajat un « specialist in misoginism ». Filmul contine patru scene inclasabile, motiv pentru care filmul are doua variante (probabil ca daca va ajunge in cinematografele din Romania, vom avea varianta cenzurata), la un moment punandu-se problema ca filmul sa nu fie distribuit deloc in tarile cu o prezenta catolica pronuntata.

Filmul incepe cu o scena de sex ultra stilizata. El si ea ( vor ramane fara nume pana la capat) se iubesc cu Haendel pe fundal, Von Trier aratand ca stie sa fie somptuos vizual daca vrea (de fapt, acesta e primul film dupa perioada petrecuta ca si saman dogma 95). Cei doi sunt mult prea prinsi de sex pentru a vedea ca fiul lor, un copil de vreo 3 ani, scapa din tarc, traverseaza casa, se urca pe biroul de langa patul conjugal, inlemneste Citeste mai departe »

Nota mea:

Jeff Goldblum e genul de actor de la care te astepti la un rol genial, asta de cand cu evolutia din subsubapreciatul Musca (film gresit catalogat drept horror de duzina). Si rolul oferit de Schrader pentru “Adam Resurrected” a fost ocazia pentru Goldblum sa arate cam ce poate. Filmul e o poveste destul de abstracta si dezolanta (nu raman impreuna la final), dar pentru a exprima ce-si doreste nu poate fi altfel. Paul Schrader a evitat sa faca inca un film despre Holocaust, la finalul caruia sa nu ramai cu nimic decat cu reconstituiri (izbutite sau nu) ale camerelor de gazare si accente germane dubioase.

Adam e un fost clown si magician, care inainte de al doilea razboi mondial era atractia cluburilor berlineze. 20 de ani mai tarziu, e unul dintre internatii dintr-un sanatoriu amplasat in desertul israelian. Aici sunt tinuti supravietuitorii Holocaustului care nu si-au revenit psihic dupa lagare. Adam a fost dus intr-un lagar, dar nu a fost trimis direct la gazare. Asta pentru ca Klein (Willem Dafoe), comandantul lagarului, il recunoaste de la un spectacol. Adam i-a salvat viata lui Klein, oprindu-l din planul de a se sinucide. Klein isi arata recunostinta straniu- il transforma pe Adam in al doilea caine al sau, alaturi de un ciobanesc german. Adam isi accepta rolul, roade oase si schiauna in lant, sperand ca astfel fetita si sotia lui vor fi crutate de nazisti. Klein e de-a dreptul ticnit, asta fara indoiala- intre el si personajul lui Ralph Fiennes din Lista lui Schindler e un consens ingrozitor. Schrader arata asta in mai multe ocazii, chiar daca uneori abuzand de teatralitate si dialoguri absurde. Adam nu e nici el (sau nu mai rezista sa fie) un monument de luciditate. Ceea ce filmul incearca ( cu succes moderat) e sa arate cum se poate Citeste mai departe »

Nota mea:

Filme ca Birds of America sunt mai valoroase ca instrumente premonitoare, decat ca filme propriu-zise. Spun asta pentru ca un asemenea film arata cum una dintre marile teme ale cinema-ului american de autor (si/sau indie), anume familia disfunctionala, ajunge sa fie doar un fel de cartus de manevra, cu care se antreneaza debutantii sau blazatii.

Aceasta tema a obsedat atat scriitori americani importanti (Carver, Cheever), cat si cineasti cu stea in frunte (Bogdanovich sau Kazan). In lucrarile lor, familia disfunctionala era deopotriva socanta (in sens de tema narativa forte), determinata de cauze atent detaliate in operele respective. Dar Birds of America porneste de la premisa ca explicatiile sunt suficiente si ca e de ajuns sa gasesti gingasii si glumite care se pot broda pe marginea temei.

Morrie (Matthew Perry) a fost mereu cel mai responsabil din familie. A ajuns Citeste mai departe »

Nota mea:

Cei care au fost la Festivalul de Film Transilvania in 2007 isi aduc aminte, poate, de celalalt film al festivalului care ii facea pe oameni sa iasa valuri din cinema. Primul a fost Inland Empire (45 de grade in sala, film de aproape 3 ore si regia lui Lynch- cam prea mult), iar celalalt a fost Ex Drummer, debutul belgianului Koen Mortimer. De data asta, oamenii ieseau afara din sila si scarba.

Termenii nu sunt aruncati la intamplare. Astea erau cuvintele vehiculate de oameni, aparute a doua zi in « exit poll »-urile de la iesirea din sala. Hartiutele cu ratinguri erau inevitabil innegrite de pixuri in dreptul cuvantului duda. Cu toate astea, cei care au ramas in sala (printre care si eu) au avut de a face cu una dintre experientele memorabile (si definibile) ca si cinefili.

Mortimer dovedeste cum poti face cinema de calitate pornind de la un plot nu foarte consistent- o trupa de punk incearca sa castige un premiu la un festival tip battle of the bands. Membrii trupei il atrag ca baterist pe Dries, un scriitor de succes, genul Citeste mai departe »

Nota mea:

Un aspect pozitiv al filmului e că producţia atinge un fel de maximum pe care genul îl comportă. Au mai fost proiecte în care au fost reuniţi cineaşti mari care să facă shorturi pe o temă şi totul să fie pus cap la cap şi care au eşuat lamentabil. Paris, je t’aime vine natural în minte la o scanare primitivă.

Pentru Tokyo!, s-au strâns laolaltă Michel Gondry, Leos Carax şi Bong-Joon-ho şi titlul e cât se poate de faux, cum e mai nou cool să te exprimi în legătură cu filmele. Adică Tokyo serveşte drept fundal pentru trei poveşti care se ocupă de cu totul altceva decât de oraş, dar din a cărui esenţă se folosesc, totuşi, elementele cele mai cinematice şi exploatabile narativ.

Primul scurt, Interior Design, filmul lui Gondry, e povestea a doi amanţi, Akira şi Hiroko, care se mută în Tokyo pentru ca Akira să se desăvârşească în ale regiei de film. Contextul e foarte bun pentru Gondry să-şi bată joc de David Lynch, în particular, şi de filmele prenteţioase şi plictisitoare, în general. Filmul lui Akira e un talmeş-balmeş filmat a la Eraserhead, în care actorii (amatori, desigur) spun replici de genul „Existenţa e suferinţă”. Screeningul are loc într-un cinema porno dărăpănat, atomosfera e întreţinută de un proiector de fum artizanal, iar publicul e format din vreo 4 prieteni ai cuplului. Dar cinema-ul de artă nu ţine de foame, aşa că cei doi trebuie să şi muncească. Cuplul lui Gondry e diferit (nu putea fi altfel) de marea masă a japonezilor care se îmbracă frumos şi se înghesuie dimineaţa în metrou pentru a ajunge în birourile vreunei corporaţii. Ei răspund primei cereri de angajare pe care o găsesc, şi anume una de Citeste mai departe »