Nota mea:

Austriacul născut în Germania Michael Haneke este un regizor incomod, dificil de digerat, controversat şi original, iar cine a vizionat anterior măcar unul dintre filmele sale este imposibil să nu fie tentat să urmărească cea mai recentă producţie ieşită din mâinile lui „Das weisse band” („The white ribbon” – Panglica albă ), cu atât mai mult cu cât are la activ un Palme D’Or în anul 2009, un Golden Globe şi două nominalizări la Oscar în anul 2010. Din păcate pentru mine am reuşit să îngurgitez până în acest moment numai „Funny games US” şi „Das weisse band”, suficient însă pentru a mi se deschide apetitul şi curiozitatea faţă de opera cinematografică marca Haneke şi pentru a-mi dori să rezerv un loc la Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti în perioada 18 mai – 28 mai pentru a urmări o proiecţie specială cu zece dintre cele mai reprezentative filme ale regizorului.

Fără  a avea în distribuţie actori  Citeste mai departe »

Nota mea:

“ How do you live a life full of nothing?”

Câteodată subînţeleasă, câteodată explicit formulată, această întrebare este enigma la care îşi propun să răspundă pe tot parcursul peliculei „El secreto de sus ojos” personajele principale Benjamin Esposito şi Ricardo Morales, doi bărbaţi îndrăgostiţi şi fideli care, din motive diametral opuse, şi-au pierdut iubirile vieţii. Mărturisesc că, indusă în eroare de titlu, am fost convinsă că filmul regizorului argentinian Juan Jose Campanella se va axa pe o poveste de dragoste şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor atunci când acţiunea a debutat în forţă cu un viol şi o crimă de o brutalitate ieşită din comun, urmând încet-încet scheletul unei intrigi poliţiste în care investigaţia era punctată de prelevarea de probe de la locul faptei, formarea unui cerc de suspecţi, identificarea unui bărbat obsedat în trecut de victimă care corespunde profilului ucigaşului şi căutarea Citeste mai departe »

Nota mea:

Iată că, după ce imaginea lui a fost imortalizată în statui de bronz plasate în faţa gării Shibuya din Tokyo şi în faţa gării Odate şi după ce a devenit personaj de cărţi pentru copii, celebrul caine din rasa Akita botezat Hachiko a atras atenţia regizorului suedez triplu nominalizat la premiul Oscar Lasse Hallstrom, care a decis să reitereze povestea ce a constituit subiectul originalului japonez „Hachiko Monogatari” din anul 1987. Bazată pe o întamplare reală ce a impresionat generaţii întregi de oameni de pe tot Globul şi a stors lacrimi din ochii cei mai insensibili, drama de familie „Hachiko: A dog’s story” pune accentul pe relaţia specială de afecţiune şi loialitate creată între profesorul de muzică Parker Wilson (un Richard Gere mult îmbătranit, potrivit pentru rolurile de soţ, tată şi bunic, dar nu lipsit de oarecare farmec) şi simpaticul căţel Hachi, al cărui nume simbolizează în limba japoneză norocoasa cifră 8.

Deşi nu pare la fel de inteligent ca labradorul auriu Marley şi cu siguranţă Citeste mai departe »

Nota mea:

Pentru cei cărora destinul tragic al eroinei Kate Fitzgerald din drama „My sister’s keeper” a regizorului Nick Cassavetes le-a stors un fluviu de lacrimi, nu le recomand să vizioneze pelicula „A greater yes: The story of Amy Newhouse”, însă justificarea nu rezidă în faptul că titlul mai sus menţionat ar avea aceeaşi forţă de a pedala pe coarda sensibilă a spectatorului, ci în faptul că nu aduce nimic inovator, nu tratează în vreo manieră originală o problemă fără îndoială gravă cum este cancerul, dar atat de comună la începutul secolului al XXI-lea încat tema abordată nu contribuie decat la inducerea unei stări de depresie şi anxietate. Dacă nu aş fi citit că adolescenta Amy Newhouse a trăit cu adevărat în oraşul Pampa din statul nord-american Texas, nu aş fi crezut niciodată că mintea regizorului debutant Bradley Dorsey şi a scenaristului debutant Marshal Younger ar putea debita un asemenea personaj lipsit de credibilitate întrucat mie îmi vine greu să accept faptul că o fată inteligentă de numai 16 ani, care este diagnosticată cu o formă avansată de cancer pulmonar şi decide cu mult Citeste mai departe »

Nota mea:

În ultima săptămână postul de televiziune TVR 2 ne-a răsfăţat cu producţii valoroase şi inedite, chiar dacă nu pe gustul tuturor cinefililor, ce-i drept la ore atât de târzii din noapte încât dacă trebuia să te trezeşti în fiecare dimineaţă la ora 7 pentru a merge la serviciu preferai să renunţi la deliciul savurării unui film de calitate în favoarea unui somn dulce. După drama „Non ti muovere” a italianului Sergio Castellitto, care mi-a lăsat o impresie extraordinară şi la care voi cugeta multă vreme de acum înainte, a venit rândul peliculei biografice franţuzeşti „Seraphine” a regizorului Martin Provost, câştigătoare a 7 premii Cesar în anul 2008 din 9 nominalizări posibile şi povestea reală a pictoriţei naive de la începutul secolului al XX-lea Seraphine Louis, cunoscută sub Citeste mai departe »

Nota mea:

Probabil că majoritatea cinefililor care apreciază munca regizorului Ridley Scott sunt curioşi să o vadă la lucru pe fiica acestuia Jordan pentru a se convinge că aşchia nu sare departe de trunchi sau dimpotrivă pentru a demonstra că există o diferenţă de la cer la pămant între cei doi membri ai aceleiaşi familii. Din punctul meu de vedere, tanăra Jordan Scott a probat prin intermediul dramei “Cracks” faptul că talentul şi inspiraţia sunt la locul lor şi că tot ceea ce îi lipseşte este un strop de experienţă pentru a călca apăsat pe urmele celebrului ei tată. Filmată în principal în zona rurală a Irlandei, pelicula prilejuieşte o delectare vizuală a spectatorului cu peisaje superbe, luminoase, însorite, pline de culoare şi verdeaţă, ce contrastează puternic cu interioarele sumbre, lugubre, întunecoase şi reci ale şcolii britanice de fete St. Mathilda. Nu ştiu dacă englezii sunt în Citeste mai departe »

Nota mea:

Deşi numele regizorului Chad Kapper nu îmi era cunoscut şi nici cu numele actorilor principali Rebecca St. James sau Julian Bailey nu eram familiarizată, am luat neinspirata decizie de a viziona pelicula „Sarah’s choice” pornind de la principiul că este înţelept să acorzi o şansă şi producţiilor care nu se bucură de succes de box – office şi nu rup gura criticilor de film. Rezultatul a fost acela că pe întreg cuprinsul desfăşurării acţiunii am avut impresia agasantă că urmăresc o propagandă ieftină a bisericii catolice împotriva avorturilor, împotriva concubinajului şi împotriva oricărei forme de emancipare a femeii de sub autoritatea bărbatului, cu menţiunea că scenariştii Sean Paul Murphy şi Timothy Ratajczak au meritul de a fi punctat discriminarea sexuală care există şi în secolul XXI în marile companii şi care afectează în principal femeile ce doresc să îşi întemeieze o familie şi să devină mame fără a renunţa însă la dreptul lor la muncă.

Întrucat perioada de filmare s-a rezumat la numai 13 zile, era evident Citeste mai departe »

Vineri, 19 martie 2010, decid să merg la sala de cinema Elvira Popescu din cadrul Institutului Cultural Francez din Bucureşti pentru a viziona filmul documentar „Sollbruchstelle” (“Devil hides in doubt”) al regizoarei germane Eva Stotz, film ce face parte din proiectul celei de-a treia ediţii a festivalului One World Romania organizat de către Centrul Ceh. Singurul amănunt pe care îl cunoşteam despre acest festival la care participam pentru prima dată era acela că documentarele prezente în program sunt dedicate luptei pentru promovarea şi apărarea drepturilor omului, într-o lume în care globalizarea tinde să anihileze identitatea individuală.

Un număr destul de restrans de cinefili ocupă scaunele îmbrăcate în pluş roşu ale sălii Elvira Popescu, însă îţi dai seama de la prima ocheadă că publicul de aici este pe cat de omogen, pe atat de diferit faţă de cel pe Citeste mai departe »

Nota mea:

Prin intermediul “Cairo Time”, regizoarea şi scenarista canadiană Ruba Nadda ne propune un film relaxant de vacanţă, proiectat pe fundalul tradiţiilor şi peisajelor nord-africane, dar care nu reliefează în mod angoasant condiţia inferioară a femeii în ţările musulmane, confruntarea sangeroasă dintre forţele militare israeliene şi mişcarea politică islamistă palestianiană Hamas în faşia Gaza sau eforturile adeseori inutile ale membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite de a media conflictul armat. Mie personal mi s-a părut admirabil că Ruba Nadda nu a căzut în capcana dorinţei de a epata şi de a caştiga premii punand accentul pe astfel de teme grave cu tentă politică sau religioasă, axandu-se în schimb pe o poveste de dragoste frumoasă tocmai prin prisma faptului că rămane neîmplinită între o creştină căsătorită şi un musulman burlac.

Pentru cine a vizionat anterior Citeste mai departe »

Nota mea:

„Echilibrul necesar pentru o viaţă fericită este iluzoriu”

Recunosc faptul că am selectat spre vizionare filmul „Leaves of grass” din motive pur subiective întrucat sunt o fană declarată a actorului Edward Norton, ceea ce nu înseamnă că sunt oarbă la calitatea îndoielnică a materialelor cinematografice în care se implică de aproximativ 4 ani sau că sunt indulgentă cu alegerile nonconformiste şi şocante pe care le face de la „The painted veil” încoace. Pentru cine este familiarizat cu prestaţiile actoriceşti de excepţie ale lui Edward Norton din pelicule precum „American history X”, „Fight club”, „25^th hour” sau „Primal fear” reprezintă o mare dezamăgire şi frustrare să îl observe jucand în prostioare cu pretenţii de genul „The incredible Hulk” sau „Leaves of grass”, chiar dacă actorul şi-a justificat în repetate randuri selecţia prin prisma intenţiei de a aborda roluri cat mai diverse şi cat mai provocatoare. Însă afirm cu mana pe inimă că, dacă rolurile Derek Vinyard, The Narrator, Monty Brogan sau Walter Fane pot fi considerate autentice provocări, rolurile Bruce Banner şi într-o oarecare măsură Bill / Brady Kincaid sunt un soi mai Citeste mai departe »