Nota mea: 5 out of 10 stars

Daca estrogenul s-ar materializa, cum ar arata?

Asta ma intrebam de ceva vreme, dinainte sa fac rezervari la cinematograf si sa vizionez Sex And The City 2. Si cand am intrat in sala, am avut o revelatie. Asa arata! O incapere plina cu femei, ici colo, razlet, cate un barbat circumspect si rusinat, tarat probabil de prietena la film, pentru ca, nu-i asa, “hai, iubi, ca e funny!”. Hormonul feminin plutea in aer, avea miros de floricele, suna a crantaneli si putea fi taiat cu cutitul. Cred ca filmul merita sa fie lansat de 8 martie si inchinat sexului frumos intrucat, desi stim cu totii ca e produs pentru femei, Michael Patrick King s-a chinuit pe toate caile sa scoata in evidenta acest lucru. Bling-bling, sclipici, multa moda, I’m a woman, iar sclipici, iar I’m a woman. Singurul lucru pe care nu l-a facut a fost sa se strige la inceputul filmului “stralucesc si ma dedic muierilor”, desi poate ar fi fost mai indicat sa ne anunte o singura data (sa stim si noi unde am intrat, estrogenul e un hormon dezorientat in general) si scapam de toata sarada cu “I’m a fashion woman and I look hot wearing sparkle”.

Lasand deoparte pentru totdeauna dilemele hormonale, nu pot sa nu remarc evolutia descendenta a ceea ce inseamna SATC. A ajuns sa se rezume la neesential, la ceea ce e mai facil, a imbratisat ostentativul si singura distinctie dintre productiile care au copiat conceptul si SATC sunt doar actritele si deja de-al casei regizor, scenarist si producator. Daca serialul se folosea de moda, New York si high life ca sa ajunga din punctul A in punctul B, pentru filme si cu precadere pentru acest sequel, punctul B il reprezinta exact moda, orasul si high life-ul. Ele nu mai sunt un mijloc, ci scopul in sine. E pacat ca au reusit atat de usor sa transforme in kitsch un concept misto, al carui fan am fost si o sa fiu in continuare. Doar din nostalgia vremurilor trecute aleg sa ma delectez cu continuarile reduse la superficial, care iau doar luciul apei, cu umor, ce-i drept, dar tot luciul apei ramane iar la final ma simt oarecum inselata. Amuzata, dar inselata.

Marturisesc ca filmul e usurel, construit pe un schelet clasic: cupluri siropoase excesiv, excesul anunta o tensiune, tensiunea anunta o intriga conflictuala, aventura, aventura, aventura, lucrurile par sa se rezolve, din nou cateva momente de tensiune pentru ca nimic nu se rezolva asa usor si mult asteptatul happy end fericit. Pelicula abunda in umor si aventura, singurele lucruri de care m-am agatat ca de-un colac de salvare si am ales sa ma las purtata de un val de ras nebun si relaxant. Umorul e facil, chiar la prima mana dar in stilul SATC. Izul de alta data nu a murit chiar de tot, cel putin nu la capitolul gluma si ironie.

Samantha Jones tine sus steagul comicului cu o vioiciune si un tonus de invidiat. Ajutat de creme pe ici, pe colo, prin partile esentiale dar e tonus. Si e acolo. Ea si prietenele ei ajung in Emiratele Arabe, la invitatia unui seic. Urma sa zic seic bogat dar e pleonasm, la naiba, ce seic e sarac? In sfarsit, la invitatia unui seic care dorea sa se foloseasca de serviciile ei de PR pentru a-si promova hotelul in Statele Unite. Normal, de aici urmeaza aventura. Subiectul, de altfel tampitel si tratat superficial, nici nu conteaza, atata vreme cat exista potential urias de ras. Si atentie, rasul accentueaza ridurile, grija mare (asta ca sa fiu in spiritul indus de film).

Cateva aparitii sclipitoare condimenteaza distributia deja cunoscuta. Este vorba de Liza Minelli (nu e un mister alegerea ei – New York, New York va spune ceva?), Miley Cyrus si Penelope Cruz. Pe langa ei, revedem cateva personaje dragi, fosti iubiti, ca sa fiu mai precisa fara sa dau nume. Asa, de dragul suspansului, nu de altceva.

Pe final va avertizez sa nu respirati usurati. Am o banuiala ca finalul lasa loc de o a treia continuare. Daca tot a fost 1 si 2 si daca matematica ne permite, de ce, pana la urma, sa nu fie si un 3? Probabil din cauza oamenilor ca mine care, de dragul parfumurilor de demult, aleg sa vizioneze continuarile, fie ele si cu miros fetid de kitsch.

Apropo, un SATC cu protagonistele batrane si in bastoane ar putea fi cea mai revolutionara, newyork-eza si postmoderna chestie in viata, mi-as paria toti banii pe asa ceva.

Poze Sex and the City 2

Trailer Sex and the City 2

Subtitrare Sex and the City 2

a

Sex and the City 2 (2010)

Nota mea: 6.5 out of 10 stars

De la regizorul Louis Leterrier, avem in aceasta perioada in cinematografe Clash of the Titans, remake al peliculei cu acelasi titlu din 1981, care aduce in lumina legendara lupta din oameni si zei. Perseu, fiul lui Zeus, semizeu crescut printre oameni, se vede nevoit sa intervina pentru salvarea Argosului, intorcandu-se impotriva lui Hades, care s-a hotarat sa dezlantuie dezastrul pe pamant in incercarea de a dobandi puterea fratelui sau, Zeus. Interpretat de Sam Worthington, Perseu se implica cu totul in lupta oamenilor, pornind intr-o calatorie plina de primejdii pentru a reusi sa puna capat infernului iminent. Drumul parcurs de Perseu e deopotriva initiatic, acesta trebuind, in paralel cu scopul primar de a-l invinge pe Hades, sa-si descopere propriul destin, sa faca propriile alegeri in ceea ce-l priveste pe el, dar si pe restul oamenilor.

Am hotarat sa merg la cinema sa vad pelicula in format 3D (marturisesc ca exclusiv pentru Ralph Fiennes), insa experienta a fost una extrem de obositoare. Pentru ochi. Incepand cu stilul de filmare tremurat, ca si cum cameramanii ar fi suferit de Parkinson, trecand prin imaginea intunecata si incetosata si terminand cu redundanta prim planului clar/fundalului neclar. Ideea unui film 3D este ca cel ce vizioneaza isi alege singur punctul de focalizare, nemaifiind necesara focalizarea prin camera de filmat, tipica 2D. Prin urmare, daca as fi vrut sa privesc monstrii din spatele zeului, nu as fi putut pentru ca se aflau intr-o penumbra neclara.

Lasand detaliile tehnice deoparte, nu pot sa nu vorbesc putin si despre Clash of the Titans ca realizare cinematografica. Multa investitie in imagine, dar atat de putin interes pentru scenariu. Totul functioneaza pe principiul “taiem din profunzime si pompam multa grafica”.

Povestea in sine e lasata la granita dintre banalitate si mediocritate, nefiind altceva decat un alt film de actiune plin de clisee, dar cu multe efecte spectaculoase. Acelasi tanar virtuos (personaj antologic intalnit in majoritatea filmelor hollywodiene de gen) urmeaza un drum initiatic in care isi exploreaza destinul, in timp ce se mai lupta cu cativa monstri si seduce cateva domnisoare suave. Calatoria lui impreuna cu ceilalti razboinici nu este decat o inlantuire de tinte secundare, introduse in poveste sub forma “Hades nu poate fi invins decat daca ucidem kraken, care nu poate fi ucis decat daca ucidem Medusa, care nu poate fi ucisa decat daca trecem raul Styx, care nu poate fi trecut daca… etc etc samd”. Dialogul e la limita subzistentei, pitit undeva intre actiune si efecte speciale.

Steagul este tinut ridicat numai de catre indubitabilele talente actoricesti Liam Neeson si Ralph Fiennes, risipite parca printre atatea platitudini si cantonari in spectaculosul imagisticii. Sam Worthington nu m-a impresionat, iar daca ar fi sa fac o analiza a evolutiei lui de la Avatar la aceasta pelicula, linia ar fi una descendenta. Nu as putea, de exemplu, sa disting clar intre personajul lui si cel interpretat de Shia LaBoeuf in Transformers. Ambele fac parte din aceeasi categorie a pustilor salvatori care taraie o gagica dupa ei iar la final… eh, nici nu e evident de la inceput ce se intampla cu ei. Pentru superficialitatea scenariului, pentru preponderenta tehnicii in defavoarea cinematografiei in sine, pentru durerea de ochi, insa si pentru un Ralph Fiennes sclipitor (dar cam gajait, precum manelistii nostri), acord o nota la fel de mediocra precum pelicula in sine, asumandu-mi de la inceput enervarea fanilor de gen si amintindu-le ca o nota e doar o nota, nu o sentinta capitala.

Poze Clash of the Titans

Trailer Clash of the Titans

Subtitrare Clash of the Titans

a

Clash of the Titans (2010)

Nota mea: 8 out of 10 stars

Pentru cine e familiarizat cu Giuseppe Tornatore, Baaria nu inseamna decat o compilatie de resorturi dramatice binecunoscute ale regizorului intr-un film epic. Cine se afla la primul contact cu filmele lui, Baaria poate reprezenta fie o surpriza incantatoare, fie un dezastru plictisitor de 150 de monstruoase minute. Sau poate nu? Cert e ca pelicula este un proiect intim al lui Tornatore, un fel de intoarcere la origini, o reinsufletire a locurilor natale atat de dragi. Sicilia si mai cu seama Baaria sunt radacinile spre care regizorul isi intoarce privirea sub forma unui film, cand drama, cand comedie, cand vis, cand realitate, oferind in egala masura nostalgie si umor. La nivel cinematografic, Tornatore reuseste ca nimeni altul sa creeze o Italie picturala, cu detalii si imagini specifice regiei lui, elemente marunte care-mi amintesc de fiecare data cand ii vizionez filmele de ce este regizorul meu preferat.

Am pornit la drumul vizionarii cu convingerea ca filmul imi va placea. Nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca notele de noutate erau infime. Am recunoscut in Baaria cate un pic din fiecare film vizionat anterior, fie ca e vorba de imagine, de resorturi dramatice, de constructie a personajelor. Putina imagistica din Nuovo Cinema Paradiso, cateva caractere din Malena, putin fantastic din La Leggenda del Pianista sull’oceano. Am concluzionat, incercand sa rememorez ce am vazut, ca Baaria e atat de mult si totusi atat de putin. O insiruire de cadre, frumoase daca sunt luate separat dar impreuna nu au reusit sa-mi transmita decat mesajul portretistic.

Desfasurat pe parcursul a trei generatii, filmul urmareste viata lui Peppino Torrenuova, incepand cu perioada copilariei lui pana aproape de varsta a treia. Se poate considera, pe buna dreptate, ca este, de fapt, povestea lui Tornatore insusi, filmul fiind deopotriva autobiografic.

Cu un buget de 30 de mil de dolari, este probabil cel mai scump film italian de pana acum. Paradoxal, nu actorii mari au primit rolurile principale, ci prea putin cunoscutii Francesco Scianna si Margaret Madè. Monica Belluci, Raoul Bova, Michele Placido, toti au doar roluri cameo. Am certitudinea ca, la sfarsitul filmului, va va fi foarte greu sa spuneti ce personaje au intruchipat, aparitiile lor fiind fugitive. De asemenea, sunt convinsa ca muzica lui Ennio Moriccone, colaboratorul parca de-o vesnicie al lui Tornatore in ceea ce priveste coloanele sonore, va ramane in minte multa vreme.

As vrea sa conchid prin a evidentia ca frumusetea filmului, atat cat am putut-o identifica eu, se regaseste la nivel de dialog si de personaje, nu atat in poveste. Privind totusi in ansamblu, marturisesc ca la sfarsit am avut senzatia ca mi-a scapat ceva. Si nu-mi pot da seama ce…

Poze Baarìa

Subtitrare Baarìa

a

Baarìa (2009)

Nota mea: 9 out of 10 stars

“My movies are not movies of answers but of questions.”

Acum ceva vreme scriam aici despre noul proiect al lui Alejandro Amenabar. La aproximativ un an de la redactarea stirii, l-am si vizionat. Iar cuvintele lui Amenabar din debutul recenziei reflecta exact sinteza filmelor lui. Din acest motiv am ales sa le folosesc ca motto, mai ales pentru ca Agora este un film care ridica intrebari si care invita la vizionarea dincolo de evidente.

In secolul al IV-lea D.Hr., celebra femeie astrolog si filozof Hypatia din Alexandria isi impartea viata intre instruirea discipolilor sai pe de-o parte si studierea miscarii astrelor pe de alta parte. Din momentul in care Egiptul intra sub dominatia Imperiului Roman, transformari permanente vor afecta viata orasului atat la nivelul oamenilor, cat si la nivelul cunoasterii. Crestinii incearca impunerea religiei cu forta, distrug orice urma de cultura si inlocuiesc invatamintele stiintifice cu cele crestine, considerand o vrajitorie alegerea oricarui alt drum spre eruditie. Crestinii navalesc in oras iar Hypatia incearca sa salveze o infima parte din valorile bibliotecii din Alexandria, ajutata de sclavul Davus impreuna cu discipolii Orestes si Synesius. Penduland intre dragostea pe care i-o purta invatatoarei sale, Hypatia si dorinta de a fi liber, Davus alege calea crestinismului, sperand astfel sa scape de povara sclaviei. Insa cum filmul nu menajeaza pe nimeni si nimic, nicio alegere nu este usoara si fara consecinte. Fata orasului se schimba, Oreste si Synesius ajung sa ocupe functii importante, primul devenind prefect iar cel din urma episcop si, in tumultul politic si social de atunci, sunt obligati cu totii, fara exceptie, sa faca alegeri crude, alternativa fiind de cele mai multe ori tragica. Iar cand Hypatia desluseste misterul miscarii de revolutie a pamantului, este rapusa tocmai de refuzul de a opta impotriva principiilor ei.

Prima parte a filmului nu ma convinsese si aveam senzatia ca va fi doar unul dintre acele filme pretioase cu final in suspensie insa ceea ce avea sa urmeze dupa m-a facut sa-mi dau seama ca l-am subestimat pe Amenabar. Filmul este ravasitor. Are acel potential de a da nastere unor senzatii si emotii pe care eu, spectator, le-am resimtit la nivel fizic. Acuratetea evenimentelor istorice e doar un detaliu in care ne pierdem fara sa fie nevoie pentru ca, altfel, mesajul este cat se poate de clar. Nu-l pot interpreta in cheia binelui si a raului intrucat as ajunge pe o cale gresita. Nu exista religii bune sau rele, ci doar oameni. Pelicula este o pledoarie pentru toleranta, pentru evitarea extremelor si a fanatismului, pentru echilibru.

Paralela creata intre fiinta tributara stiintei rationale si gloata needucata care oricum nu intelegea nimic din ceea ce ar fi trebuit sa propovaduiasca a dus la dezbateri numeroase. Crestinarea prin violenta, atrocitatile, distrugerea oricaror valori ale cunoasterii precum si cladirile care le adaposteau, rastalmacirea cuvintelor sfinte ii pun intr-o lumina proasta pe crestini, insa nu este o pledoarie in defavoarea lor sau in favoarea stiintei, ci in favoarea omului rational, suficient de echilibrat incat sa-si puna intrebari periodic, sa adune informatii, sa cerceteze. Asa cum am spus, nu exista religii bune sau rele, ci oameni. Nici Hypatia nu este menajata. Ea se lupta cu propriii demoni, isi deplange soarta de femeie singura fara viata personala dar alege sa-si urmeze iubirea care nu ar fi tradat-o niciodata, filozofia.

Pelicula este presarata cu cadre superbe ale pamantului vazut din spatiu si interpretarea lor este relativa si personala. Fie ca reprezinta mintea filozoafei Hypatia hoinarind la nivel metafizic prin univers, fie ca sugereaza faptul ca Dumnezeu priveste Pamantul de sus, sau poate un indemn la gandirea la scara mai mare, din alta perspectiva. To think outside the box sau to get the big picture, cum ar spune orice astronom din zilele noastre. O alta interpretare interesanta a cadrelor cu planeta albastra este in stransa legatura cu fotografia realizata de sonda spatiala Voyager, fotografie celebra denumita The Pale Blue Dot, care ilustra Pamantul de la 6 miliarde de kilometri departare, sub forma unui mic punct albastru. Aceasta fotografie l-a inspirat pe astronomul american Carl Sagan sa scrie cartea Pale Blue Dot: A Vision of the Human Future in Space (1994), in care dezbatea aspecte privind filofozia umana, prezenta omului in univers si incepe, in mod interesant, cu istoria cercetarii universului de catre om: teoria geocentrica, teoria unicitatii omului, pedepsirea celor care indrazneau sa nu fie de acord cu ele, toate izvorand dintr-o mandrie distrugatoare a speciei umane.

Astazi nu o sa trag concluzii pe final. Filmul e mult prea complex pentru asta. Am ales sa inchei prin a povesti o scurte intamplare pe care am trait-o in liceu, in timpul orei de religie. Profesorul ne spunea pe un ton oarecum mustrator ca omul are destule probleme aici, pe Pamant si ar trebui sa lucreze la rezolvarea lor, nu sa exploreze spatiul. Eu l-am intrebat care este problema daca omul incearca sa forteze granitele iar profesorul mi-a raspuns: “Daca Dumnezeu ar fi vrut asta, ar fi facut granitele accesibile”. Stau si ma intreb, cu ocazia asta, cum si cat a evoluat acest om fata de cei din secolul al IV-lea, lasand la o parte faptul ca era un adept al pacii?

Poze Agora

Trailer Agora

Subtitrare Agora

a

Agora (2009)

a

Stiri – Stephen Chow paraseste “Green Hornet”

a

Stiri – Robert Reford s-a casatorit in Germania

a

Stiri – Jamie Foxx a suparat-o pe Rihanna

1- Kathy Bates in „About Schmidt“. Nu ca nu ne-ar fi simpatica actrita, dar urmele lasate de gravitatie pe corpul ei ne cam fac sa dam forward rapid, amintindu-ne ca nu oricine depaseste varsta de 60 de ani este ca Rachel Welch.

2 – Borat luptandu-se cu Azamat. In costume sau nu, cele doua gorile ne fac cu siguranta sa schimbam canalul. Stim ca Borat e nebun, dar nu trebuie sa si vedem asta.

3 – Harvey Keitel gol in „Bad Lieutenant“. Sau cum sa fii in negare si sa te crezi la 53 de ani un fel de Hugh Jackman cu ceva ani in carca.

4 – Will Ferrell alergand gol pusca pe strada. Lasand la o parte faptul ca a ras si scaunul de sub mine la secventa cu Ferrell intrand cu fundul inainte in masina, partea cu el alergand pe mijlocul drumului si privelistea din spate sunt esenta a ceea ce am numit intotdeauna moartea pasiunii.

5 – Filmul – „The Shining“. Scena – camera 237. Oripilati – Jack Nicholson impreuna cu toata suflarea pamanteasca. Frumoasa din baie se transforma intr-un cadavru matusalemic. N-ar fi nicio problema daca nu ar fi dezbracata. Stim cu totii ca pelicula a fost decorata cu Zmeurici si pana la urma nu ne putem aseza contra viziunii marelui Kubrick, dar asta nu ne impiedica sa ne oripilam.

6 – Fat Bastard din „Austin Powers: The Spy Who Shagged Me“. Nici macar natura, in maretia si atotputernicia ei nu a putut crea asa ceva, asa ca l-au imbracat intr-un costum paros si celulitos pentru ca noi, umili spectatori, sa ne amuzam… pardon, ingrozim.

7 – Petrecerea de Craciun in “Jarhead“. Blasfemie. O data pentru ca nu au putut sa marcheze acest moment decat prin nuditate. De doua ori pentru ata cu caciula pe post de mini-tanga. De trei ori pentru faptul ca nu voi mai putea purta caciula de Mos Craciun fara sa-mi imaginez ca la un moment dat, a putut acoperi si altceva decat scalpul.

8 – “Dragoste in Vremea Holerei“. Sau cum sa iei la misto o carte, iar la final sa dai realmente cu batul in balta. De parca nu as fi fost indeajuns de enervata de aerul de telenovela cu pretentii al intregii pelicule si de irosirea lui Javier Bardem si a Giovannei Mezzogiorno, la sfarsit am ramas fara suflare. Finalul apoteotic m-a urcat pe culmile unui stop respirator cauzat de viziunea respingatoare a regizorului asupra spiritului tanar intr-un trup imbatranit. Mai bine cititi cartea si lucrati-va imaginatia.

9 – “Extreme Movie“. O veritabila pitipoanca masculina in pat. Privire languroasa, chiloti cu imprimeu sugestiv, inele pe toate degetele, unghii vopsite, tatuaj pe mana stanga, toate adunate imi aduc aminte de ce sufar de dezlipire de retina de la vizionarea filmului.

10 – „Before the Devil Knows You’re Dead“. Inculpatul este Philip Seymour Hoffman. Daca natura ar fi stiut ca evolutia umana a dus la dezgolirea fundului lui Hoffman, cu siguranta ar fi interzis mersul biped.

a

Top 10 scene de nuditate care NU ne mangaie retina

Nota mea: 8 out of 10 stars

Ice Age: Dawn of Dinosaurs este filmul animat pe care il asteptam de foarte multa vreme, motiv pentru care am rezervat bilete la cinema, ca sa fiu sigura ca mai prind locuri. Asteptarile au fost mari, nota nu chiar pe masura. Ce-l deosebeste de precedente este cantitatea de umor pe minut, usor scazuta dar nu deranjant de mult, probabil compensata de efectele 3D reusite. Punctele  de varf ale spectaculozitatii 3D sunt in momentul in care Diego vaneaza cerbul nataflet si iau curbe la limita si in scena cu lupta cu pasarile preistorice. Asadar ochii mari si nu ratati. In plus, aproape am reusit sa ating botul lui Scrat, deci un motiv in plus pentru care va indemn sa mergeti la cinematograf si sa-l vizionati in format 3D.

In partea a treia a seriei Ice Age, Manny si Ellie asteapta un bebe mamut, iar Sid abia asteapta evenimentul. Ideea de a fi parinte il face pe Manny mai stresat si mai precipitat decat toate mamele din lume, menajand-o in exces pe Ellie si agitandu-se la orice miscare a bebelui. Diego insa, fire rebela, un etern vanator, se simte obosit si depasit de statutul de pisica blanda a gastii si de viitor baby sitter. Sid e napadit prin simpatie de sentimente materne si decide sa fie mama celor trei oua de dinozaur pe care le gaseste din intamplare sub gheata, fapt ce il va impinge pe simpaticul personaj catre aventuri nebanuite intr-o lume crezuta de mult timp disparuta. In cautarea lui Sid vor porni prietenii lui dragi, prilej cu care li se vor alatura Buck, un fel de Tarzan al vremurilor lor, pe post de ghid, ajutor si, pana la urma, prieten.

Desi e foarte amuzant, am simtit totusi ca au mai taiat din comicariile personajelor in favoarea efectelor 3D si implicit a actiunii. Personajele au evoluat, Manny e de o mie de ori mai grijuliu, as zice ca sufera de o forma compulsiva de grija care o amuza pe Ellie mai degraba decat o linisteste. De fapt nici nu ar fi avut nevoie sa fie linistita, singurul agitat fiind chiar mamutul plin de emotii. Sid e la fel de nataflet si puturos ca si pana acum, doar ca are in plus niste sentimente materne caraghioase care il baga in incurcaturi. Din ouale pe care le gaseste sub gheata ies trei puiuti de dinozaur, niste bestii cu dinti de care se ataseaza si de care are grija timp de o zi ca si cum ar fi trecut ani. Nu pot sa nu amintesc de Scrat, veveritoiul cu ghinda, care are si el parte de noutati. In viata lui apare Scratte, o veveritoaica cu gene lungi si miscari languroase, astfel ca Scrat se vede pus intr-o situatie dificila. Nu stie daca sa aleaga vechea lui iubire, ghinda, sau pe noua aparitie sexy. Nici Scratte nu e o familista convinsa, fiind probabil varianta preistorica a veveritelor oportuniste si materialiste, interesate doar de averea barbatilor si mai putin de suflet.

Ma disculp adaugand faptul ca 8 este o nota mare pe care o acord destul de rar. Motivul pentru care nu am notat filmul cu un calificativ mai mare tine doar de impresia personala, de impactul pe care l-a avut cu mine insumi. As fi preferat parca tot aceeasi cantitate de umor cu care am fost obisnuita pana acum, transpusa in 3D, fiind de parere ca era loc de amandoua fara a face rabat de la una in favoarea celeilalte. In plus, as fi vrut sa dureze mai mult, intrucat Ice Age este unul dintre desenele animate preferate de mine si de care nu ma satur. Prin urmare, ma simt nesatisfacuta si nedistrata indeajuns si astept si partea a patra.

Pe final va recomand sa incercati sa nu va bazati pe subtitrare, ci ascultati replicile in engleza. Multe dintre jocurile de cuvinte nu pot fi traduse in romana fara a le strica din farmec. Va mai recomand sa va exersati muschii abdominali inainte de vizionare pentru a evita febra musculara cauzata de ras. E inevitabil.

Poze Ice Age: Dawn of the Dinosaurs

Trailer Ice Age: Dawn of the Dinosaurs

Subtitrare Ice Age: Dawn of the Dinosaurs

a

Ice Age: Dawn of the Dinosaurs (2009)

Nota mea: 6.5 out of 10 stars

La 12 ani as fi dat cu siguranta acestui film nota 10, insa cum varsta mi s-a dublat, mi s-au dublat si pretentiile. Transformers: Revenge of the Fallen are toate atributele unui blockbuster. Efecte speciale bine lucrate, umor, aventura, actiune, impuscaturi, roboti, protagonisti tineri si frumosi. E un film de vara, e genul de film pe care alegi sa-l vizionezi daca esti fan al genului si daca vrei sa te relaxezi sub bombardamentul umorului destul de reusit si al frumusetii lui Megan Fox (Mikaela). Daca vrei mai mult decat atat, daca te astepti la un scenariu elaborat si cat de cat legat, la profunzimi, la psihologie a personajelor, atunci reprofileaza-te pe Tornatore sau rezista pana la sfarsit, dupa care esti liber sa iei pelicula in deradere.

Subiectul nu cred ca e vreun secret pentru cineva, chiar daca nu a vizionat filmul pana acum. Niste tineri impreuna cu robotii buni alearga ca sa salveze Pamantul si natia robotica de la pieire, luptandu-se cu, evident, robotii rai. Din nou, banuiesc ca nici finalul nu va va lua prin surprindere, asa incat sunt de parere ca notiunea de spoiler nu se aplica in cazul de fata. Cei lipsiti de simtul umorului, infocatii si inflacaratii sunt avertizati ca ceea ce urmeaza le va creste tensiunea, prin urmare citesc pe raspunderea lor.

Este un fapt binecunoscut in industria cinematografica si printre cinefili ca eroul nu moare decat cand vrea si mai ales daca vrea scenaristul. Eroul de obicei nu moare, ci este chinuit de la inceput pana la sfarsit, cand izbuteste epuizat sa infranga dusmanii. Prin urmare, chiar daca din punct de vedere al dotarilor si luand-o logic, el ar fi putut fi omorat din secunda unu a inceperii filmului, noi, spectatorii, trebuie sa tragem pata neagra pe creier si sa ne imaginam ca nu. Cateva nedumeriri am in legatura cu acest film de popcorn si le voi expune aici in ordinea aleatorie a memoriei involuntare.

De ce nu exista mai multi roboti  precum ravasitoarea blonda cu ochi albastri de la facultate, care pana la urma ar fi fost cu mult mai eficienta in executarea lui Sam Witwicky (Shia LaBoeuf) decat creaturi cat blocul care il pierdeau printre picioare pe bietul soricel?

La ce folosea impulsul sexual al micului robot care incepe sa faca sex cu piciorul lui Megan Fox si mai ales pentru ce atarnau balanganindu-se testicolele acelui robot, daca oricum robotii nu sunt mamifere, nu fac sex si nu nasc pui vii pe care ii hranesc cu lapte? Raspunsul “pentru a ne amuza pe noi” nu va fi luat in considerare.

La un moment dat, in desert, pe mana lui Sam apare un bandaj pe care Megan Fox i l-a legat cu imensa dragoste. Asadar, de unde bandajul? Pantalonii ii erau intregi, bluza, la fel si in mod sigur nu carau dupa ei trusa de prim ajutor.

Unul dintre marile mistere ale filmului si ale omenirii este alegerea de a alerga prin desert in loc sa mearga cu masina. Cand mai aveau aproximativ 3 km pana la destinatie, Sam si Mikaela aleg sa mearga pe jos in loc sa ajunga mult mai rapid cu masina. Artificiul distragerii atentiei robotilor prin imprastiere este nemaipomenit dar absolut inutil si neveridic. Au lungit filmul in mod artificial cu inca o ora, o ora pretioasa in care puteam sa sadesc o planta sau sa fac ceva folositor pentru planeta.

Pentru ceva atat de nesemnificativ ca suspension of disbelief (adica de dragul spectaculosului ne facem ca ploua), trebuie sa vedem cum Sam si Mikaela scapa din raza de actiune a armelor performante ale robotilor prin tertipuri simple dar eficiente cum ar fi pititul printre ruine, pe dupa masini, pentru ca robotii, desi mai inalti decat cladirile in cauza, se faceau ca nu ii vad pe cei doi.

Inchei prin a marturisi ca am aflat cu acest prilej ca exista un fel de purgatoriu la poarta caruia stau roboti cu rol in resuscitarea oamenilor speciali, asa cum este si Sam. Ce-i mai tare si mai tare decat strigatele iubitei in pragul mortii? O adunatura de roboti, of course.

Poze Transformers: Revenge of the Fallen

Trailer Transformers: Revenge of the Fallen

Subtitrare Transformers: Revenge of the Fallen

a

Transformers: Revenge of the Fallen (2009)