Nota mea:

Prin intermediul “Cairo Time”, regizoarea şi scenarista canadiană Ruba Nadda ne propune un film relaxant de vacanţă, proiectat pe fundalul tradiţiilor şi peisajelor nord-africane, dar care nu reliefează în mod angoasant condiţia inferioară a femeii în ţările musulmane, confruntarea sangeroasă dintre forţele militare israeliene şi mişcarea politică islamistă palestianiană Hamas în faşia Gaza sau eforturile adeseori inutile ale membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite de a media conflictul armat. Mie personal mi s-a părut admirabil că Ruba Nadda nu a căzut în capcana dorinţei de a epata şi de a caştiga premii punand accentul pe astfel de teme grave cu tentă politică sau religioasă, axandu-se în schimb pe o poveste de dragoste frumoasă tocmai prin prisma faptului că rămane neîmplinită între o creştină căsătorită şi un musulman burlac.

Pentru cine a vizionat anterior peliculele “Vicky Cristina Barcelona” sau “Married life”, nu va fi o surpriză să o revadă pe actriţa Patricia Clarkson în rolul unei femei trecute de prima tinereţe, care traversează cu demnitate o criză amoroasă specifică în general bărbaţilor de varsta a doua şi care îşi pune întrebări cu privire la autenticitatea sau aparenţa fericirii conjugale. Filmul “Cairo Time” nu judecă pe nimeni, nu lezează prejudecăţile puritanilor, nu oferă satisfacţie libertinilor, nu trece niciun moment dincolo de frontiera fragilă dintre vulgaritate şi bun-simţ, nu alunecă în derizoriu şi nu tratează cu superficialitate tema fidelităţii sau infidelităţii în cuplu.

Juliette Grant este jurnalistă la o revistă mondenă şi soseşte în Egipt pentru a petrece un concediu de calitate în compania soţului ei Mark, care este angajat la O.N.U. şi se află temporar într-o misiune de pace în faşia Gaza. Activă şi energică, femeia nu acceptă să rămană multă vreme închisă între cei patru pereţi ai unei camere luxoase de hotel, motiv pentru care decide să exploreze de una singură atracţiile capitalei Cairo, fără a fi conştientă de riscurile la care se expune o turistă nord-americană într-o ţară situată nu departe de o zonă de conflict şi mai cu seamă o femeie încă frumoasă şi sexy într-o lume a bărbaţilor cărora li se oferă mult prea rar priveliştea unui chip neacoperit de voal sau a unui picior ieşit dintr-o rochie mai scurtă. Consecinţa imediată este hilară, Juliette trăind experienţa jenantă de a fi urmărită pe stradă de un şir interminabil de egipteni dornici să atingă un trup de femeie şi fiind forţată să se refugieze într-un magazin pentru a calma sangele înfierbantat al musulmanilor. Cel care o familiarizează pe americancă cu tradiţiile africane şi cu stilul de viaţă din Cairo este fostul diplomat egiptean şi actualul patron de cafenea destinată exclusiv bărbaţilor Tareq Khalifa, plimband-o cu vaporaşul pe Nil şi expunandu-i verbal clişeul potrivit căruia cine a băut vreodată din apa acestui fluviu este sortit să se întoarcă în Egipt întotdeauna, învăţand-o să fumeze narghilea, desfătand-o cu cea mai savuroasă cafea din oraş, jucand cu ea partide de şah sau însoţind-o la o petrecere de nuntă. Şi ce se întamplă de obicei atunci cand o femeie se simte neglijată de soţul absent şi îşi petrece majoritatea timpului liber la braţul unui bărbat atrăgător, carismatic şi inteligent, care poartă în el misterul unei culturi necunoscute? Evident că cei doi se îndrăgostesc unul de  celălalt, însă de aici încolo lucrurile nu se petrec aşa cum poate s-ar aştepta amatorii de idile romantice între reprezentanţii a două religii diferite sau amatorii de scene erotice explicite, povestea de iubire transformandu-se subit într-o poveste de renunţare şi resemnare. Chiar de la începutul filmului, Tareq îşi expune tranşant opiniile potrivit cărora fidelitatea faţă de partener, încrederea reciprocă şi loialitatea sunt elementele de bază ale unei relaţii, motiv pentru care nici nu te aştepţi ca el să cadă în păcatul de a fi ispitit de nevasta unui bun prieten de-al său. Cu toate acestea, în ciuda oricărei logici şi a oricărei idei preconcepute, egipteanul nu se poate abţine să strecoare un braţ protector pe după umerii doamnei care devine subiectul interesului său, să o sărute fugar şi vinovat de buze atunci cand i se iveşte o ocazie nesperată sau să o învăluie intr-o privire atat de pasională încat ţi se înmoaie genunchii. Juliette ( un nume predestinat iubirii nenorocoase şi fără speranţă într-o finalitate fericită ) este pe punctul de a ceda pulsiunilor sexuale şi imboldurilor inimii, fără a lăsa impresia că se frămantă prea mult din cauza unor dileme morale sau că este prea preocupată de datoria de onoare pe care o are faţă de soţul ei Mark. Este posibil să fie o reacţie firească, cat se poate de sănătoasă şi deloc demnă de condamnat a oricărei femei captive în colivia de aur a unei căsnicii insuportabile tocmai prin monotonia, stabilitatea şi durata ei, motiv pentru care nu mă grăbesc să o judec şi aştept cu răbdare să văd cum aş reacţiona eu dacă aş fi pusă într-o situaţie similară pe la varsta de 50 de ani. Şi cand pasiunea mocnită este gata să izbucnească, cand Juliette se pregăteşte să alunece natural în braţele lui Tareq pentru a trăi aventura vieţii ei … apare soţul rătăcitor prin faşia Gaza. Saved by the bell, ar spune cineva.

Nu îmi pot imagina ceva mai impresionant şi mai incriminator în acelaşi timp decat privirile încărcate de suferinţă, compasiune faţă de ei înşişi, dezamăgire şi regret pe care le schimbă Tareq şi Juliette peste capul lui Mark. Iar pentru cei care au vizionat filmul şi au avut impresia ca idila dintre cei doi nu s-a consumat niciodată, ci a rămas la stadiul de aspiraţie imposibil de împlinit, am o veste trista… sau veselă… depinde cum vor să o interpreteze. În momentul în care Juliette vizitează piramidele din Valea Regilor împreună cu Tareq, deşi îi promisese anterior lui Mark că îl va aştepta oricat va fi necesar pentru a împărtăşi magia acestei revelaţii, deja şi-a înşelat soţul de 100 de ori mai grav decat dacă ar fi făcut efectiv dragoste cu egipteanul. În toate sensurile în care contează…

Deşi filmul se încheie într-o notă nostalgică şi în sensul optimist al menţinerii unităţii unei familii în pofida oricăror tentaţii fizice şi emoţionale, pentru mine a fost suficient să remarc lupta interioară pe care o duce Juliette Grant în maşină pentru a-şi stăpani lacrimile de frustrare ca să mă întreb dacă în viaţă contează mai mult să urmezi căile neabătute ale seriozităţii şi moralei sau pe cele sinuase ale pasiunii. Filmul a fost acuzat în cateva randuri că nu a profitat la maximum de potenţialul pe care îl oferea o astfel de relaţie interzisă între un musulman şi o creştină, între un bărbat liber şi o femeie măritată sau că nu a exploatat suficient frumuseţile peisajelor din Cairo şi nu a luat deloc pulsul străzii. Din punctul meu de vedere, Ruba Nadda nu şi-a propus altceva decat a transpus în practică, nu a dorit cu obstinaţie să fie regizoarea unui al doilea “Pacient englez”, ci a pus doi oameni normali într-o situaţie de viaţă absolut normală, lăsandu-i să se mişte cu naturaleţe în cămaşa rolurilor lor atat pe Patricia Clarkson, cat şi pe sudanezul crescut în Anglia – Alexander Sidigg, drept pentru care filmul primeşte din partea mea nota 8.

Poze Cairo Time

Trailer Cairo Time

Subtitrare Cairo Time

Alte filme:

1. Jeux d’enfants (2003)
2. Letters to Juliet (2010)
3. Step Up 3D (2010)
4. Cyrus (2010)