Nota mea:

Ben Kingsley e un fenomen al naturii, iar ocazia de a-l vedea in trei roluri care se resping si se-atrag ca niste magneti flusturatici, nu trebuie pierduta. Asadar, primele trei filme peste care troneaza el in 2008, “Transsiberian“, “The Wackness” si “Elegy” – merita discutate in detaliu. Eu, desi le-am vazut pe toate, ma voi stradui aici sa va starnesc pofta doar pentru ultimul, pentru ca in “Elegy” Ben m-a cucerit printr-o transparenta uimitoare, pasare rara pe ecrane si, imi imaginez, greu de jucat. E vorba de criza varstei inaintate care isi arata coltii rareori printre povestile Hollywoodiene monopolizate de romantele tinerilor neintelesi prin definitie. Ceea ce Kingsley realizeaza cu “Elegy” rastoarna conceptiile astea gresite conform carora trecerea anilor se masoara in grad de-ntelepciune si reda conditiei umane apanajul eternei confuzii.

Pe strada, venerabilul David Kepesh (Kingsley) n-ar iesi in evidenta prin nimic, ba chiar l-as trece cu vederea fara indoiala, dupa cum se-ntampla des sa mi se goleasca mintea de presupuneri cand imi aterizeaza ochii pe cate un domn in varsta, cat se poate de adunat. Dar daca si voi tindeti sa confundati varsta cu depasirea problemelor existentiale, “Elegy” va scutura din temelie pripeala asta, specifica, probabil, tineretii. Pentru ca David, desi e un scriitor implinit, cu propria emisiune la radio si propria catedra de literatura la universitate, ne dovedeste ca, sufleteste, suntem toti o apa si-un pamant pana la moarte. Si o face gratie unei legaturi la care, prin cateva rare si propice voice-over-uri, ne da acces total, cel putin prin ochii lui subiectivi.

Ce poate fi mai cliseic decat un profesor implicat intr-o idila cu una dintre studentele sale? David nu se flageleaza cu astfel de remuscari care servesc doar stereotipizarii sociale, caci el traieste ghidat de aceleasi dorinte, raspunzand la aceleasi instincte ca in tinerete. Singura schimbare de substanta este constrangerea de a-si dezbate cedarea in fata pornirilor astea, in tete-a-tete-uri cu prietenul sau poet. Dar, desi David si George (Dennis Hopper) impart ceva teren comun pe marginea caruia isi deruleaza discutiile, aventurile poetului bat mai in familiar decat pasiunea profesorului. Daca George cauta constient sa-si alunge batranetea din oase cu fetiscanele din pat, David in schimb se comporta ca un tanar amorez fata de Consuela (Penélope Cruz). Posesiv, gelos pana la a-si imagina scene lascive ale presupusei ei tradari, David nu se abate de la calea batuta a atator altor indragostiti, pasind nesigur intre incercare si eroare.

Desigur, se arunca singur de-a berbeleacul pe toboganele astea din bucle succesive, in timp ce Julieta lui ii e superioara, urmarindu-i zbaterile ca o inteleapta trecuta printr-o bucata mai serioasa de viata. Chiar daca realitatea lumeasca sta invers, Consuela fiind clar mai tanara ca David cu circa 30 de ani, inauntru, in ochiul furtunii, socotelile iau alte valente. Camera regizoarei Isabel Coixet imprumuta deseori unghiul campului vizual al lui David pentru a suprinde perspectiva buimacului din dragoste. Si reuseste: o invaluie pe Cruz intr-o lumina favorabila, extaziata sa alunece pe corpul ei, adorand-o ca pe o zeita. Idolatrizare la care actrita se preteaza cu eleganta sa clasica, si pe care supusul ei o savarseste cu pofta tandra si egalmente triumfatoare: pret de o clipa, in plinatatea exclusivista a dragostei, David invinge timpul, scapa printre degetele conventiilor sociale. Si totul, pe acorduri de pian – un soundtrack cutremurator care complementeaza povestea lui Philip Roth, sau, mai exact, adaptarea ei cuminte.

In pauzele dintre desfatarile in compania Consuelei, David descopera ca dependenta si sevrajul coloreaza diferit tot restul compartimentelor in care si-a delimitat cu maxima eficienta viata.  Ancora lui, convingerea ca angajamentul emotional pe termen lung nu e pentru el, se clatina: distanta devenita caracteristica insiruirii de one-night-stand-uri cu Carolyn (Patricia Clarkson) se dizolva, chiar si raceala perfect rationalizata cu care isi trateaza fiul (Peter Sarsgaard) lasa loc unor cateva conversatii amiabile.

Per total, o poveste care s-ar fofila pe sub radar daca n-ar fi impregnata cu un asemenea realism, in dialoguri, in monologurile introspective ale unui septuagenar, incat imprumuta din prospetimea rezervata altora mai nastrusnice. 8 stele juma’te la epolet!

Poze Elegy

Trailer Elegy

Subtitrare Elegy

No related posts.