Nu vorbim despre o capodoperă cinematografică, ci despre un film documentar care prezintă o latură necunoscută a vieţii lui Joaquin Phoenix. Acesta decide să renunţe la actorie doarece consideră că nu se poate exprima, că este limitat de roluri şi că are de oferit mult mai mult. Nu reuşeşte să intre în pielea personajelor şi nu înţelege de ce ar trebui să se prefacă în continuare.

Actoria nu îl mai reprezintă, din cauza aceasta are multe momente de instabilitate emoţională, emisiunile, interviurile, şedinţele foto şi petrecerile de faţadă îl obosesc, aşa că se reprofilează. Doreşte să intre în lumea hip-hop-ului, motiv pentru care începe să compună şi să interpreteze.

Până aici, viaţa lui nu este tocmai organizată. Tutunul, drogurile şi prostituatele fac parte din “filosofia” lui de viaţă sau cel puţin, îl ajută să treacă peste multele momente de depresie. Nici anunţarea în public referitoare la încheierea carierei de actorie nu a fost făcută aşa cum trebuie, motiv pentru care lumea este sceptică. Datorită comportamentului lui Joaquin, jurnaliştii se întreabă dacă nu cumva totul este o farsă, lucru care îl enervează teribil pe actor. Acesta argumentează că viaţa sa nu este o farsă iar hip-hop-ul îl ajută să îşi exprime foarte bine trăirile, gândurile, emoţiile, sentimentele.

Colaborarea cu Puff Daddy nu merge bine din prima, lucru care îl demoralizează şi mai tare pe actor. Consideră că şi-a distrus viaţa, întrucât nu mai poate nici juca (din moment ce şi-a anunţat retragerea) şi nici la muzică, conform lui Puff Daddy, nu se pricepe foarte bine. Deşi are potenţial, momentat nu este demn de a înregistra cu celebrul cântăreţ, ci trebuie să muncească foarte mult.

Un film documentar care nu cenzurează nimic, care surprinde perfect drama prin care Joaquin Phoenix trece, care are spre final câteva filmări excepţionale şi care, merită văzut de cei care sunt interesaţi să afle mai multe despre această parte mai ciudată din viaţa renumitului “gladiator”.

Trailer

a

I’m Still Here (2010)

Un film documentar realizat de un amator. În ciuda filmărilor destul de proaste, Exit Through the Gift Shop rămâne un documentar bun tocmai datorită realităţii bine surprinse, a originalităţii şi a întorsăturii de situaţie.

Thierry Guetta, un francez imigrant din Los Angeles este obsedat de camera sa de filmat. Obsedat, puţin spus şi asta, datorită faptului că a ajuns să fie dependent, să nu mai lase camera din mână, să pună în toata casa camere şi să filmeze absolut tot ce mişcă. Familia şi prietenii lui Thierry s-au obişnuit cu obiceiul ciudat al francezului şi au ajuns să ignore faptul că acesta are mereu în mână camera de filmat. Deşi o cameră din casa lui Thierry este plină cu casete aranjate în cutii, niciodată nu le-a vizionat după înregistrarea acestora.

Totul se schimbă într-o noapte când…surprinde altfel de imagini. Descoperă o latură interesantă a vieţii de noapte care nu a mai fost şi nici nu va fi cunoscută sau prezentată în totalitate lumii întregi.Vandalism sau artă stradală? Aceasta e întrebarea al cărei răspuns încearcă Thierry să-l afle. Descoperă ceva ce nu credea că o să-l pasioneze atât de tare şi se implică din ce în ce mai mult.

Începe să cunoască artişti stradali care îl acceptă şi care îi permit să filmeze doar din convingerea că Thierry va face un documentar. Devine prieteni cu ei, merge în lumea întreagă şi începe să simtă alături de ei gustul adrenalinei, al riscului, al plăcerii pentru toate acestea şi să devină astfel dependent. Se implică şi el, însă de data aceasta în ceea ce fac noi săi prieteni.

Aşa zisul documentar realizat de Thierry şi prezentat celor care s-au lăsat filmaţi nu este pe măsura aşteptărilor. Prietenii săi şi-au dat seama că nu este regizor şi că documentarul în cauză nu ar putea fi urmărit de nimeni deoarece este un simplu colaj de imagini care se desfăşoară alert, obosind astfel privitorul. De aici în colo, lucrurile se schimbă radical. Ce se alege de aşa zisul documentar, de Thiery şi de prietenii săi pe care i-a minţit, vă las să descoperiţi singur.

Un film care merită vizionat, o poveste interesantă, informaţii despre arta stradală şi despre pasiunea celor care o practică şi la urma urmei, o lecţie de viaţă.

a

Exit Trough the Gift Shop (2010)

Un film poate prea lung. O poveste interesantă, inspirată din viaţa autoarei Elizabeth Gilbert, care în urma divorţului a avut curaj să apeleze la câteva experienţe radicale pentru a putea face faţă decepţiei şi pentru a se regăsi.

Julia Roberts interpretează aşadar rolul lui Liz Gilbert, o femeie căsătorită dar nefericită. Hotărăşte să pună punct relaţiei şi porneşte într-o călătorie prin care doreşte să-şi găsească echilibrul. Începe cu Italia, locul în care experimentează toate delicatesele specifice bucătăriei italieneşti şi unde, leagă prietenii cu câteva persoane deosebite. O parte a filmului care nu are nimic inedit în afara peisajelor, a arhitecturii şi a platourilor culinare care îţi lasă gura apă.

Urmează India, locul în care doreşte să-l descopere pe Dumnezeu şi să se împlinească astfel spiritual. Ia parte la toate obiceiurile indienilor, leagă noi prietenii, învaţă să mediteze şi devine ceva mai fericită. În Bali, ultimul loc din călătoria sa vindecătoare, este ajutată de un mentor înţelept. Printr-o întâmplare neprevăzută, îl cunoaşte aici pe Felipe (Javier Bardem), un bărbat şarmant şi atrăgător care îi devine prieten iar mai apoi iubit.

Ambii au trecut printr-un divorţ, ambii încercă să-şi regăsească fericirea interioară, însă amândurora le este frică să mai creadă în dragoste. Liz Gilbert se teme ca nu cumva tot ceea ce a reuşit să înveţe şi tot echilibrul pe care cu greu l-a recăpătat să fie pierdute din nou. Duce lupte interioare cu ea, apelează din nou la sfaturile lui Ketut (maestrul înţelept) şi încearcă să găsească o soluţie.

Pe mine una, nu m-a impresionat foarte tare filmul. Este într-adevăr o poveste de viaţă demnă de luat în seamă şi de apreciat, însă nu a reuşit să mă convingă pe deplin. Julia Roberts pe de altă parte şi-a intrat bine în rol, prea bine chiar, întrucât după filmările din India s-a convertit la hinduism împreună cu soţul şi copiii săi.

Peisajele de peste tot sunt mirifice, tradiţiile interesante, sfaturile şi învăţăturile spirituale reconfortante, însă lipseşte parcă ceva la scenariu. În orice caz, un film drăguţ şi relaxant.

Trailer

a

Eat, Pray, Love (2010)

Cotton Marcus ( Patrick Fabian) este un reverend specializat într-ale exorcismului. Drept urmare, răspunde unei scrisori de disperare scrisă de Louis Sweetzer (Luis Herthum) şi porneşte la ferma acestuia din Louisiana. Aici, locuieşte împreună cu băiatul său, deloc amabil şi cu fiica, Nell, cea care spune el, ar fi posedată.

Nimic diferit pănă acum. Ceea ce face ca filmul să fie diferit faţă de restul în care apar exoricizări, este faptul că Marcus este de fapt un impostor care primeşte bani pe nişte exorcizări false. Face însă ca totul să pară real prin tot felul de trucuri, deloc ortodoxe. Porneşte aşadar împreună cu o echipă la ferma din Louisiana pentru a realiza un documentar care să demonstreze faptul că acei oameni, aşa zişi posedaţi au probleme psihice.

Datorită mediului şi a felului în care a fost crescută, Marcus împreună cu echipa sa consideră că ieşirile nebuneşti ale fetei sunt puse pe seama traumelor suferite de aceasta. Totul se schimbă când echipa se confruntă cu lucruri mai puţin obişnuite şi deloc întâlnite până atunci. Documentarul merge în altă direcţie deoarece descoperă că Nell (Ashley Bell) este posedată în adevăratul sens al cuvântului. Cheamă în ajutor un alt pastor şi din nou, lucrurile iau o altă întorsătură.

Un film destul de plictisitor, un documentar făcut de amatori, cu scene înspăimântătoare pe alocuri, cu puţin suspans spre final, momente confuze şi un final…atipic.

Trailer

a

The Last Exorcism (2010)

Nota mea: 7 out of 10 stars

It’s an adventure. It’s a great adventure. We want to take them places that they’ve never been before. We want to show them talent like they’ve never seen before.

S-a scris prea mult despre moartea lui Michael Jackson pentru a mai insista aici cu aceleasi si aceleasi informatii. E un blog de filme si ne oprim doar asupra produsului “This Is It”, documentar care surprinde ultimele momente petrecute pe scena de super artistul nostru. Da, ca mai toata lumea, l-am iubit pe Michael. Tot ceea ce a facut de-a lungul carierei sale a fost genial. Piesele sale sunt memorabile, miscarile de dans se regasesc in fiecare dintre noi. Nu discutam despre viata personala, acuzele ce i s-au adus, articolele defaimatoare provocate de zecile de operatii estetice, etc.. Nu, prefeream sa ni-l aducem aminte prin ceea ce a facut cel mai bine. Muzica.

“This Is It” se vrea un documentar. Nu este! Este doar o alaturare de piese ale lui Jackson. Nu vreau sa ma credeti ingrat. Mi-a facut placere sa urmaresc de la un capat la celalalt modul cum Michael se pregatea pentru ceea ce avea sa fie ultimul sau turneu. Dar asta nu inseamna ca nu am sa acuz graba studiourilor de a scoate pe piata acest produs. Se putea mult mai bine. Filmul nu evoca personalitatea lui Michael. Ne prezinta doar efortul sau supraomenesc de a ne satisface. Pentru fanii din toata lumea “This Is It” va fi trist de doua ori. O data din motivul pe care il cunoastem deja. A doua oara pentru ca nu-l evoca pe Michael in nici un mod. Nu are mesaj… Ba ma insel, are un mesaj: “Salvati planeta!”.

Sunt rau! “Nota 7 pentru un produs atat de…” veti spune. Luati-l voi cum vreti. Muzica lui Michaek Jackson merita nota 10. Omul e genial, acest lucru se poate vedea cu ochiul liber. Chiar si din putinele cuvinte pe care le scoate pe langa piese putem trage zeci de invataminte. Respect, munca, bunatate. Nota 10. Dansul sau – fenomenal. Nota 10. Tot ce a facut acest om merita nota maxima. Insa nu si produsul care ne spune ca “Asta-i Tot”.

Kenny Ortega, regizorul filmului si al concertului ce urma sa apara, nu aduce absolut nimic in plus pentru acest produs. Si e pacat! Gata! Mai spun totusi, ca merita sa-l ascultati inca o data pe Michael Jackson cantand live. Merita sa-i sorbiti miscarile unice. Merita sa va reamintiti ce inseamna muzica adevarata. Acel tinerel de peste 50 de ani de pe scena da o ultima reprezentatie fantastica in fata tuturor. Ca intotdeauna, el este peste tot ceea ce este in jur. Nimeni nu-i poate surprinde grandoarea. Nici macar cele cateva camere care ni-l prezinta asa cum ni-l dorim -vivace, rabdator, talentat. A fost Michael Jackson! But this is not it!

Poze This Is It

Trailer This Is It

Subtitrare This Is It

a

This Is It (2009)

Nota mea: 9 out of 10 stars

They have wings but cannot fly. They’re birds that think they’re fish. And every year, they embark on a nearly impossible journey to find a mate. For twenty days and twenty nights the emperor penguin will march to a place so extreme it supports no other life. In the harshest place on Earth, loves finds a way!

“La marche de l’empereur/ Calea Imparatului” este un documentar fantastic. Stiu ca zilele acestea toata lumea lauda pana la extrem ultima gaselnita in domeniu, “Home”, o insiruire de imagini superbe (mai ales in HD) cu un comentariu decent care ne face sa ne caim si sa ne comportam altfel fata de mediul care ne sustine viata (cel putin pentru cateva zile). Dar imagini care fac cat o mie de cuvinte si mesaje pentru o viata sanatoasa se tot propaga in ultimii ani. De aceea, am vrut sa recomand un alt documentar. Am stat sa ma gandesc, oare care dintre cele vizonate a avut atata putere incat sa ma convinga sa nu-l uit in cele cateva zile de care aminteam mai devreme?

Evident, raspunsul a fost “Calea Imparatului”, un documentar produs de Luc Jacquet, care, printre altele, a reusit sa castige Oscarul. Un mare BRAVO! De ce mi-a placut? Pentru ca a avut o alta abordare fata de peliculele obisnuite. Am aflat povestea unei familii de pinguini imperiali si greutatile prin care trece ea de-a lungul vietii. Am avut parte de o experienta de neuitat gratie talentului de netagaduit al lui Morgan Freeman, unul dintre cei mai buni naratori (vezi scena din debutul “The Love Guru” ). Vocea sa patrunzatoare, dar si dojenitoare, in acelasi timp, ne descrie perfect un drum nemaintalnit pe pelicula. Marsul iubirii, al vietii unei specii este surprins intr-un mod familiar, emotionant. Sacrificii incredibile, lupta cu frigul, foamete, atacurile focilor, toate intr-o atmosfera curata dar inghetata, ne cuprind pe langa solduri si ne tintuiesc in fotolii pentru un final perfect.

Nu am avut sansa sa-l urmaresc in limba franceza, insa chiar si asa am realizat ca documentarul revelatie al lui 2005, este unul dintre cele mai reusite ale vremurilor noastre. Nu-l voi uita usor, mai ales ca amprenta lui va fi mereu adusa in prim plan de alte productii care o sa-i urmeze. Mi l-am reamintit cand am vazut “Happy Feet” sau cand au aparut inca o data pe ecran magnificii Skipper, Kowalski, Rico si Private, pinguinii din Private. Concluzie? Da, “La marche de l’empereur” este chiar atat de bun pe cat se spune si, daca veti hotari, in sfarsit, sa-l urmariti, veti avea una dintre cele mai de seama experiente pe care le-ati avut in fata ecranului.

Poze La Marche de l’empereur

Trailer La Marche de l’empereur

Subtitrare La Marche de l’empereur

a

La Marche de l’empereur (2005)

Capitalism: o poveste de dragoste – Capitalism: A Love Story (2009)

Cu: Michael Moore, William Black, John McCain

Regia: Michael Moore

Scenarist: Michael Moore

Durata: 127 minute

Genul: drama, documentar

Capitalism: A Love Story este noul documentar al lui Michael Moore, care dupa ce a explorat dedesubturile sistemului de sanatate american si a dovedit ca americanii sunt departe de a merita sa fie invidiati din acest punct de vedere, acum arunca o privire asupra crizei economice mondiale, a cauzelor…

Trailer Capitalism: A Love Story

a

Trailer – Capitalism: A Love Story (2009)

Nota mea: 8 out of 10 stars

In primul rand, trebuie precizat ca Anvil nu e o formatie inventata. The Story of Anvil nu e vreun Spinal Tap refacut. Am vazut pe cateva siteuri decente de cinema cum userii se intreceau in a spune ca Anvil a fost inventata pentru un mockumentary. Era foarte usor de verificat, dar oamenii au tendinta naturala de a crede ca daca vad un documentar despre o formatie de hard rock din anii 80, sigur trebuie sa fie o gluma.

Ceea ce e o gluma e cariera acestei trupe. In anii 80, Anvil era foarte sus in preferintele fanilor genului, la egalitate cu Anthrax sau AC/DC. A fost o vreme buna pentru formatii in care muzicienii aratau ca si figurantii din Mad Max si care cantau despre folosirea margarinei ca si accesoriu pentru sex. Single-ul Metal on Metal al celor de la Anvil era la fel de celebru ca si Highway to hell de la AC/DC. Dar canadienii de la Anvil nu au strans fani si bani, au cazut in anonimitate, nu au avut turnee mondiale si nu au mai aparut pe MTV vreodata. Asta pana in 2008, cand Sasha Gervasi (scenaristul pentru The Terminal si fan inrait Anvil) s-a pus pe facut un documentar despre trupa canadiana.

20 de ani mai tarziu dupa momentele de glorie, Anvil continua sa existe. Si sa inregistreze. In garajul vocalistului, care pentru a castiga bani, conduce un camion cu mancare pentru un orfelinat. Tobosarul e muncitor in constructii. Concertele lor au cate 40 de spectatori. Sunt inselati la bani (adica in loc de 50 de dolari, nu primesc nimic). O sansa pare sa apara pentru ei dupa ce o olandeza blonda si batrana le promite un turneu prin Europa. Rockerii canadieni ajung chiar si la Targu Mures, unde au un public de vreo 15-20 de oameni.

Intrebarea care vine firesc dupa 10 minute de film e “de ce mai canta astia?”. De altfel, intrebarea aceasta le e pusa de mai multa lume prin film, inclusiv de sotiile lor (care, neinitiate, ajung sa considere muzica sotilor ca un fel de hobby consumator de bani, la fel ca si construitul de machete de vapoare in sticle de vin). “Nu am putea trai fara rock, fara repetitiile pe care le facem impreuna”, spune vocalistul. Doar citind raspunsul asta, efectul nu prea exista, dar vazandu-l rostit de un om care si-a dedicat mare parte din viata si sanatate mentala unei subspecii rock ajunsa subiect de glume azi, nu poti sa nu fi emotionat. Ceea ce fac cei de la Anvil e un tip de martiraj. Sigur, dupa multe gusturi, canadienii acestia sunt niste “rockeri prosti”. Se prea poate sa fie si asta. Dar mai important decat atat e faptul ca au ramas consecventi unor mentalitati si habitudini care clar nu puteau supravietui anilor 80. Intr-un fel, ei nu se mai afla in “cautari”, ca multi altii. Sunt printre cei mai trv rockeri pe care i-am vazut.

Partea buna (pentru vanzari) e ca nu trebuie sa fii rocker pentru a vedea filmul asta. Nu se insista pe muzica in sine, ci pe eforturile muzicienilor de a se ridica de pe jos dupa ce au fost terfeliti de vreun manager rau intentionat sau au fost refuzati de vreo casa de discuri. In loc sa vezi patru barbati saraci de varsta mijlocie care canta rock prost, poti sa vezi exemple de stoicism, individualitate, credinta si camaraderie. Toate astea de la niste oameni care poarta blugi vechi cu imprimeuri sclipitoare si plang de fericire cand vad ca 40-50 de oameni le stiu versurile. Film recomandabil pentru toti cei care au probleme de incredere si cred ca nu o sa le iasa nimic vreodata….sau pentru cei care vor sa vada un solo de chitara facut cu un penis din plastic.

Poze Anvil! The Story of Anvil

Trailer Anvil! The Story of Anvil

a

Anvil! The Story of Anvil (2008)

Nota mea: 5 out of 10 stars

Sanse mici ca numele lui Chris Waitt sa va spuna ceva. E un tip dezgustator, care locuieste intr-o cocina de garsoniera si care a fost parasit de toate prietenele sale. Diferenta e ca el a facut un film (de succes) din asta.

Cel putin, asa a parut la TIFF. Din ce in restul anului tipii atragatori din oras trebuie sa umble la solar si sa poarte accesorii Hermes si/sau Converse, pe durata festivalului toti imbecilii in tenisi, nebarbieriti, care au abtibilduri cu Snoopy pe laptop devin atragatori. Pentru ca Waitt e un imbecil irecuperabil. Dar face din asta un (anti)stil.

Chris are cam 30 de ani si a avut o viata amoroasa catastrofala. Incepand cu o relatie din clasa la a IV-a si pana la o legatura serioasa de patru ani. Primul semn cum ca Waitt e un imbecil e faptul ca, din viata lui si din resursele inspirationale legate de arta cinematografica, alege ca tema pentru un film faptul ca a fost parasit de o serie de femei pe motiv ca nu stie face sex si e jegos. Dar treaba asta a fost foarte gustata de publicul (considerat autorizat) al festivalului de film Transilvania. Filmul a primit premiul publicului si cateva tinere vorbeau, la iesirea din sala, despre faptul ca tipi asa “excentrici nu gasesti si aici”.

Waitt aduna declaratiile mai multor foste prietene pe film legate de motivele pentru care l-au parasit. Raspunsurile se cam repeta. Toata il incrimineaza pe Chris. I se spune, mai in gluma, mai in serios, ca ar cam trebui sa-si puna viata in ordine si ca ar trebui sa faca terapie. Ceea ce e sinistru aici e modul in care Chris se stie vinde. Exista un curent acuma care favorizeaza nataraii (la nivel mainstream, cautati filme cu Seth Rogen si regizate de Judd Apatow- Superbad etc.). Chris isi expune incapacitatile amoroase, sociale, intelectuale, igienice cu o dezinvoltura chestionabila. E clar ca nu e el atata de vizionar si brav incat sa se compromita total in fata unui public de altfel rastrans (documentarul acesta se plimba mai mult pe la festivaluri). In plus, el nu e faimos; nu poate pretinde ca publicul sa-i accepte toanele doar ca respect pentru opera anterioara. Cineastul (incidental) stie ca e nevoie de supape pentru ceilalti; e ceea ce se numeste “cultural dumpster” (cos de gunoi cultural), un loc in care toti sa-si proiecteze frustrarile si sa vada, daca se poate, pe altcineva traindu-le. Intr-o societate bazata pe miturile acceptantei si integrarii, un ratat “perfect” e necesar pentru ca oamenii macar sa fabuleze pe marginea libertatii de expresie.

Poze A Complete History of My Sexual Failures

Trailer A Complete History of My Sexual Failures

a

A Complete History of My Sexual Failures (2008)

Nota mea: 7.5 out of 10 stars

Hunter S. Thompson a fost primul jurnalist “gonzo”, pentru ca cineva s-a gandit sa dea un nume stilului insolit inventat de el; a fost un pumn (de LSD) in constiinta Statelor Unite; pana cand n-a mai fost, decat o scoica golita de sens, care s-a pulverizat cu de la sine putere.

Cartile expectorate din putul gandirii lui sunt rasfoite in calupuri de pasaje pe parcursul acestui documentar biografic fascinant. Iar faptul ca Johnny Depp e cel care ni le citeste, cu voce tare, uneori cu un pistol in mana, nu ne ridica semne de-ntrebare (asa-i?): de ce sa te miri ca o traiectorie aberanta si atat de smucita ca a lui Thompson i-ar capta interesul, starnindu-i admiratia chiar, unui actor rebel ca Johnny? Pana intr-atat ca auto-exilatul Depp l-a jucat pe Hunter in ecranizarea “Fear and Loathing in Las Vegas“, in regia, fantezista pe masura, a lui Terry Gilliam. Pana intr-atat ca Depp l-a ajutat la indeplinirea dorintei de a-i fi imprastiata cenusa via un tun gigant construit dupa schitele proprii, terminat in varf cu pumnul caracteristic – inclestat, cu un al doilea deget opozabil in loc de al cincilea mic si prapadit!

Dar sa nu sarim la sfarsitul tragic peste o poveste in intregimea ei captivanta. Thompson a inceput printr-un articol despre banda de motociclisti Hell’s Angels si s-a consacrat printr-o abilitate nemaivazuta de a impleti adevarul cu fantasmagoriile nascute din droguri si bautura, din care au rezultat articole apreciate “doar” de revista nonconformista Rolling Stones. Viata lui, in care am varat un ochi numai datorita documentarului astuia in regia lui Alex Gibney, poate fi redusa la observatia clisata “faima, bat-o vina”: omul era un artist neinteles, pana la recunoasterea nationala care i-a pus bete-n roate artei. Insa cel care a fost comparat cu unul dintre gigantii literaturii americane, Fitzgerald, nu merita sa-i fie minimalizata astfel fuziunea de esec si reusita a existentei lui tumultoase.

Mereu considerandu-se in cautarea visului american, doar ca sa-si faca avant mai abitir cand il declara mort, Thompson si-a adunat de-a lungul carierei o retea de prieteni/fani care ii idolatrizau si ii inlesneau ireverenta – contemporani cu fler indeajuns incat sa se faca luntre si punte pentru a-l ajuta sa-si puna talentul la contributie intr-un mod benefic americanilor, nu doar lui. Dar neprevazutul odata imbuteliat si pus pe rafturi s-a vandut ca painea calda. Thompson semna mai multe autografe decat candidatii prezidentiali a caror campanie o inventaria si comenta indeaproape, cot la cot cu ei pe drum. Brand-uita, granita stearsa voit intre fapte si nascociri absurde, isi lasase amprenta pe constiinta natiunii, care, chiar daca nu o intelegea, se punea in garda dinainte ca urmeaza ininteligibilul lui Thompson.

Era o marca anume de absurd: trecuta prin mescalina, burbon Wild Turkey, si cate si mai cate halucinogene inrudite, scriitura lui Thompson pastra samanta de adevar raspicat si simtul eticii in alb si negru, fara gri, mascate de o afisata imoralitate in desfrau – ca un justitiar necopt manat si orbit de complexul eroului. Evident, implicarea lui in politica americana nu a fost mesianica sau altruista: da, a fost vizionara, in sensul ca a prezis tampirea inoculata de Bush; da, a fost furibunda, cand l-a tras la raspundere pe Nixon cu toate armele la dispozitia lui, mai putin cele propriu-zise pe care le pastra pentru animalele mai la-ndemana, de pe proprietatea lui. Dar avea mereu plesnind in el megalomania scriitorului si egoismul hedonistului, care conlucrau sa faca spume la masina lui de scris si sa faca spumante articolele sale.

La un moment dat, unul trist pentru intreaga lume, avand in vedere cate-n ziua de azi isi cer suturi a la Thompson, jurnalistul si-a zburat creierii. De la el ne-au ramas cuvintele, si poate jindul dupa activismul prin propriile puteri, pentru propriile convingeri si fara urma de apologie, la care s-a dedat individul asta ciudat. Si ne-au mai ramas peliculele grefate pe viata si/sau scrierile lui – printre care documentarul “Gonzo“, un rasunator exponent al mostenirii lui Hunter S. Thompson. Omul merita 9 cu felicitari, doc-ului sa-i dam 7 stele si jumatate la epolet, pentru cronica unei valori indefinibile.

Poze Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson

Trailer Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson

a

Gonzo: The Life and Work of Dr. Hunter S. Thompson (2008)