Los Ojos de Julia ( Julia s Eyes), regizat de Guillem Morales este un thriller extraordinar a cărui protagonistă este Julia. Ea suferă de o boală genetică în urma căreia îşi poate pierde vederea, la fel cum s-a întâmplat şi cu sora sa. Misterul cel mai mare însă, se învârte în jurul sinuciderii acestei surori, cu care Julia se pare că nu a menţinut legătura o bună bucată de vreme. Deşi explicaţia plauzibilă ar fi aceea că Sara s-a sinucis ca urmare a faptului că operaţia de recuperare a vederii a eşuat şi că nu poate trăi tot restul vieţii cu această deficienţă, Julia este tot mai sceptică.

Începe pas cu pas să urmeze un fir logic al întâmplărilor petrecute, lucru care o pune în pericol şi care o face să creadă tot mai mult că sora sa nu s-a sinucis benevol. Nu are parte de sprijinul soţului său şi de a nimănui altcuiva, deoarece odată declanşată boala, totul este pus pe seama imaginaţiei, a coşmarurilor sau a halucinaţilor. Toate atacurile de panică şi şocurile de care are parte în învestigarea morţii surorii sale, o fac pe Julia să îşi piardă tot mai mult vederea şi să se simtă din ce în ce mai ameninţată.

Deşi am avut la un moment dat impresia că am de-a face cu o adevărată telenovelă, pelicula Los Ojos de Julia a reuşit să mă convingă până la final că cele 112 minute nu au fost în zadar, chiar dacă s-a simţit pe alocuri amalgamul de idei al celor doi scenarişti. Una peste alta, filmul are extrem de mult suspans, o poveste încâlcită şi un final care vă va ţine cu sufletul la gură.

Trailer Los Ojos de Julia

Subtitrare Los Ojos de Julia

a

Los Ojos de Julia (2010)

The Rite înfățișează ritualul de exorcizare într-un mod mult mai serios decât te-ai aștepta. Filmul începe cu presupunerea că diavolul există și că este “activ” în lumea noastră.  De asemenea, se pleacă și de la ideea că exorcizările reprezintă rezolvarea de care credincioșii, dar și necredincioșii au nevoie pentru alungarea răului. Defapt, fără aceste elemente nu am mai avea un film, nu?

Acțiunea este bazată pe experiența reală a părintelui Gary Thomas din California care a fost trimis la Vatican pentru studierea exorcismului. În film, acesta este prezentat drept părintele Michael Kovak (Colin O’Donoghue) din Chicago. Acesta nu este chiar un sfânt deoarece se gândește să renunțe la educația primită până acum, fiind de parere că și-a greșit vocația. În Roma, Michael Kovak participă la un seminar unde este sfătuit să petreacă mai mult timp cu părintele Lucas (personaj interpretat Anthony Hopkins).

Chiar dacă Kovak a fost trims la Vatican pentru a studia exorcismul din cauza îndoielilor pe care le are în legătura cu religia, acesta încearcă să rămână destul de sceptic. El caută răspunsuri în tratamente psihiatrice și refuză sa creada în exorcizări. Îndoielile lui devin mai puternice de când îl întâlnește pe părintele Lucas care este renumit pentru exorcizările sale. Michael ajunge să fie martor la anumite fapte pe care nu le mai poate explica și care îl depășesc până și pe personajul interpretat de Anthony Hopkins.

Filmul merită văzut mai ales pentru prestația lui Anthony Hopkins care este ca de obicei, extraordinară. Poate s-a făcut totuși prea mare agitație în jurul peliculei și probabil ar fi meritat un alt final.

Trailer

Subtitrare The Rite

a

The Rite (2011)

Un horror mult mai bun fata de cele aparute in ultima vreme. Let Me In este un remake al peliculei suedeze Let the Right One In, aparut in anul 2008. Owen este un baietel de 12 ani. Parintii lui sunt pe cale sa divorteze, prieteni nu are, iar la scoala este mereu agresat fizic si verbal. Desi planuieste atacuri sadice de razbunare, nu este capabil sa faca rau cuiva. Asta insa pana o cunoaste pe Abby, o fetita de varsta lui, care se muta in bloc cu el si care il incurajeaza sa riposteze in fata colegilor sai lovindu-i cat de tare poate pentru a-i speria.

Desi fata este ciudata din cauza aparitiilor nocturne, a mirosului pe care il emana si a faptului ca umbla deseori desculta prin zapada, Owen incepe sa se imprieteneasca cu ea si sa o placa tot mai mult. Mai tarziu descopera ceva surprinzator, terifiant care ii va schimba viziunea asupra fetei si care il va pune intr-o dilema.

Pelicula incepe cu o scena care se va relua mai tarziu in interiorul filmului. Se va intelege astfel cum s-a ajuns acolo, vor fi explicate momentele de dinaintea scenei respective iar apoi, va exista o continuitate. Un film interesant, care nu abunda in creaturi si alte “delicii”specifice majoritatii horror-urilor. O pelicula surprinzatoare al carei final lasa sa se inteleaga cum a ajuns fetita sa se mute impreuna cu tatal sau in orasul si in blocul in care locuieste Owen. Desi nu am vazut inca originalul, despre remake pot spune ca este unul bunicel.

Trailer

a

Let Me In (2010)

Nota mea : 9 out of 10 stars

Genul horror nu se înscrie tocmai printre preferinţele mele şi din acest motiv nu pot pretinde că am vizionat foarte multe pelicule care să facă parte din acesta categorie, ceea ce este şi bine şi rău în cazul de faţă. Aspectul negativ este acela că nu pot face comparaţii pertinente între „El Orfanato“, care aparţine şcolii spaniole de cinematografie şi se află undeva la graniţa dintre horror, thriller şi dramă şi alte filme de acelaşi gen produse în ţări diferite, aspectul pozitiv fiind reprezentat de faptul că mă pot concentra mai profund pe filmul în discuţie, făcand abstracţie de toate influenţele care mi-ar putea veni din alte direcţii şi judecandu-l ca pe o entitate de sine stătătoare, cu calităţile ei indiscutabile şi cu defectele ei mai puţin vizibile.

Regizat de către Juan Antonio Bayona şi bucurandu-se de aportul extraordinar al talentatei actriţe Belén Rueda (pe care eu personal am remarcat-o în rolul Juliei din pelicula spaniolă “Mar adentro”), „El Orfanato” dispune de toate ingredientele necesare pentru a putea fi considerat o reuşită, îmbinand armonios poveşti cu fantome care îţi dau fiori pe şira spinării, mistere nedezlegate din trecut, jocuri ingenioase care conduc la descoperirea unor indicii preţioase în rezolvarea cazului, apariţia unor spectre stranii şi înspăimantătoare şi scene moderne de spiritism, realizate prin intermediul unui medium care are capacitatea de a face o regresie în timp pentru a intra în contact cu spiritele neliniştite ale copiilor dispăruţi în condiţii suspecte.

Ideea care stă la baza demersului disperat al Laurei Sanchez de a-l găsi pe Simon, băieţelul în varstă de 7 ani infectat cu virusul HIV, care a fost adoptat de ea şi de soţul ei Carlos şi pe care îl iubesc amandoi ca şi cum ar fi copilul lor biologic, este aceea că nu există nimic care să poată sta în calea dragostei unei mame, care se simte sfaşaiată pe deasupra şi de sentimente de culpabilitate, reproşandu-şi (în mod nejustificat) că nu i-a acordat suficientă atenţie şi grijă şi nu l-a supravegheat mai îndeaproape pe copil. În opinia mea cheia întregului film este întrebarea pe care i-o pune Laurei femeia-medium Aurora şi anume pană unde este dispusă să meargă pentru a-şi reîntalni băiatul, precum şi fraza potrivit căreia “nu trebuie să vezi pentru a crede, ci trebuie să crezi pentru a vedea”, de aici începand renunţarea la metodele clasice de căutare a băieţelului dispărut (în special cele propuse de poliţie şi care şi-au dovedit ineficienţa timp de aproape 9 luni) şi intrandu-se pe terenul alunecos al paranormalului, într-o lume bantuită de spirite mai mult sau mai puţin prietenoase. Faţă de soţul ei Carlos, care respinge din principiu lucrurile pe care nu le poate percepe cu ajutorul celor cinci simţuri şi cărora mintea lui nu le poate găsi o explicaţie plauzibilă, Laura este mai curajoasă, mai receptivă la stimuli şi mai deschisă în a explora noi dimensiuni, ea avand avantajul de a fi provenit din acelaşi mediu ca şi copiii morţi cu 30 de ani în urmă în condiţii neelucidate, care fuseseră în trecut prietenii ei de joacă şi colegii ei de suferinţă la orfelinat: Enrique, Victor, Alicia, Rita şi Martin.

Clădirea impozantă a orfelinatului (care pare să fie el însuşi un personaj în această poveste tragică, ascunzand secrete îngrozitoare), cumpărată peste ani de Laura cu scopul de a o renova şi de a o transforma într-un cămin confortabil pentru copiii abandonaţi, devine spaţiul terifiant în care orice este posibil, în care lumea morţilor se intersectează cu lumea celor vii şi interacţionează cu ea în moduri neaşteptate şi în care anormalul se manifestă la tot pasul. Pe cat de frumoasă este arhitectura exterioară veche a acestei construcţii în timpul zilei (fiind plasată într-un loc de o frumuseţe sălbatică, cu vegetaţie luxuriantă, cu plaje scăldate în lumina soarelui, cu nisip fin ca aurul, cu valuri înspumate spărgandu-se de stanci şi cu grote întunecoase şi înguste), pe atat de ameninţătoare se desenează ea pe cerul negru al nopţii, prevestind numai nenorociri.

Aşadar „El Orfanato” merită văzut pentru peisajele absolut superbe, pentru coloana sonoră inspirată, care punctează şi susţine foarte bine momentele de mare tensiune şi încordare ale filmului, pentru jocul actoricesc fără scăpare al lui Belen Rueda şi pentru că reuşeşte să păstreze pană la final suspansul şi vă va ţine fără îndoială ţintuiţi în fotoliu, cu sufletul la gură şi cu ochii ieşiţi din orbite, timp de aproximativ 2 ore. Deznodămantul pierde ce-i drept un pic la capitolul credibilitate deoarece îţi vine greu să accepţi că cineva care nu crede în existenţa lumii de dincolo de aparenţe ar putea să aibă o revelaţie în al doisprezecelea ceas, dar pe ansamblu filmul este bine realizat, bine interpretat şi prezintă toate premizele unei vizionări reuşite, drept pentru care primeşte nota 9 din partea mea.

Trailer The Orphanage

a

The Orphanage – El Orfanato (2007)

a

Postere Hellboy 2

Nota mea : 7.5 out of 10 stars

Va suna cunoscut un scenariu în care un grup de cativa tineri pleaca într-o vacanta care trebuia sa fie de vis si care se transforma pe parcurs într-un adevarat cosmar din cauza interventiei unor forte cel mai adesea supranaturale? Sau o poveste în care spiritul unei persoane decedate în conditii suspecte, neelucidate înca, se întoarce din lumea umbrelor pentru a-si cauta dreptatea si pentru a se razbuna pe cei care au contribuit într-un fel sau în altul la moartea sa? Daca raspunsul la aceste întrebari este afirmativ, atunci va veti face cu usurinta o idée despre subiectul filmului horror “Solstice”, în care niste actori complet necunoscuti pentru spectatorul de cinema din Romania se achita destul de onorabil de sarcina de a interpreta cat mai convingator cu putinta rolurile ce le-au fost atribuite.

Pelicula dispune de toate ingredientele de baza ale unui horror cu fantome, nelipsind din peisaj un obiect care a apartinut persoanei decedate si care apare repetitiv în diverse locuri cu scopul de a conduce investigatia pe fagasul dorit de catre spiritul care nu si-a gasit înca linistea (în cazul de fata un breloc reprezentand un ursulet, pe care se afla cheia de la bicicleta unei fetite), reviste oculte care contin articole despre comunicarea ce se stabileste în noaptea solstitiului de vara între lumea celor vii si lumea de dincolo, mlastini negre în care o data cazut nu mai ai nici o sansa sa scapi cu viata, masini care se opresc din senin atunci cand trec prin anumite locuri blestemate, faruri si portiere de automobil care se pornesc singure în toiul noptii, robinete din care bufneste sange sau noroi în loc de apa, zgomote stranii de pasi, lucruri care se muta din locul în care stii ca le-ai lasat, urme de degete umane ivite pe ferestrele caselor si multe altele de acelasi gen.

Pe scurt, o tanara pe nume Megan îsi ia o scurta vacanta si pleaca împreuna cu amicii ei Mark, Christian, Zoe si Alicia la o cabana retrasa apartinand parintilor ei, asezata într-un loc de o frumusete salbatica, dar bantuit de superstitii legate de perioada din apropierea solstitiului de vara, despre care se spune ca deshide o poarta de comunicare cu lumea spiritelor. Bineînteles ca Megan fuge de o amintire dureroasa din trecutul nu prea îndepartat (sinuciderea aparent fara justificare a surorii sale gemene Sofie) si îsi alege locul cel mai nepotrivit pentru a se vindeca de suferinta si totodata cea mai nepotrivita perioada a anului(evident solstitiul de vara), asa ca sa nu ne miram atunci cand vacanta ce se doreste a fi de relaxare se va transforma pentru cei cinci tineri într-o experienta la limita paranormalului, care le va pune la grea încercare nervii întinsi la maximum.
Fimul are destul de mult suspans, cateva momente tensionate care te tin cu sufletul la gura, cateva remarci ironice si haioase pe care trei dintre tineri le fac pe seama celorlati doi si, ceea ce este mai important, nu îti dai seama din primul moment cui îi apartine fantoma care o hartuieste pe Megan, fiind condus initial chiar pe o pista gresita, care se împotmoleste la un moment dat.

Asezonati toate ingredientele prezentate pana acum cu o relatie de dragoste abia schitata si apoi ucisa din fasa între Megan si Christian – fostul iubit al surorii ei, cu un mister legat de disparitia unei fetite din sat pe nume Malin si cu aparitia unui batran ciudat si aparent primejdios pe nume Leonard, care îsi face mereu drum prin preajma vilei în care locuiesc cei cinci prieteni si da impresia ca le spioneaza fiecare miscare si veti obtine reteta de succes a unui film horror care mie personal mi-a placut mai mult decat altele din aceeasi categorie pentru ca este autentic si nu pretinde a fi altceva decat ceea ce este în realitate: un film bunicel pentru genul pe care îl reprezinta, cu actori fara fite si fara pretentii, cu cateva clisee consacrate, dar si cu unele elemente de noutate.

Îl recomand fanilor filmelor horror (cu precizarea ca este mai “soft” si nu chiar asa de terifiant pe cat poate ar dori-o ei), dar poate fi urmarit în lipsa de altceva de mai mare calitate si de catre persoanele care prefera cu totul alt tip de pelicule. Nota 7,5 în ceea ce ma priveste.

a

Solstice (2008)

Nota mea : 3.5 out of 5 stars
Remake al unui film din anul 2002 intitulat „Jian Gui” si produs în Hong Kong, “The eye” sufera foarte mult la capitolul originalitate, de multe ori pe parcursul derularii sale traind un sentiment de Déjà vu si avand impresia ca scene vizionate cu multi ani în urma în alte filme îmi defileaza prin fata ochilor. De exemplu, momentul în care spiritul desprins de trup al unei tinere moarte recent într-un accident de masina trece pur si simplu prin corpul fizic al lui Sydney Wells (interpretata de catre atragatoarea actrita Jessica Alba, probabil unul dintre singurele motive pentru care barbatii s-au uitat la acest film si l-au savurat cat de cat) m-a facut sa ma gandesc instantaneu la “Ghost”, filmul din anul 1990 cu Demi Moore si Patrick Swayze, despre care trebuie sa recunosc cinstit ca am o parere mult mai buna decat despre cel pe care îl analizez aici. Nu trece multa vreme si senzatia ca totul nu este decat acelasi produs expirat într-un ambalaj nou si stralucitor revine sub forma asa-ziselor duhuri imateriale sosite pe pamant ca sa rapeasca sufletele celor morti si sa le conduca în lumea umbrelor (forme estompate si întunecate, cu o înfatisare care se vrea terifianta, dar care nu reuseste decat sa starneasca un zambet indulgent în coltul buzelor spectatorilor amatori de pelicule horror ). Si deja încep sa ma întreb de ce ma uit eu la filmul acesta care nici nu ma atrage foarte tare, nici nu ma tine tintuita în fotoliu cu respiratia taiata de spaima, nici nu îmi trezeste vreo reactie de amuzament, ci mai degraba una ironica. Nu ar fi mai bine sa scotocesc prin colectia personala de filme, sa gasesc „Ghost” si sa îl revad pe acela? Moment în care ma bucur ca macar nu am vazut si pelicula din Hong Kong ca sa nu mai descopar cumva si alte pasaje plagiate.

Ideea ca persoanele care au suportat un transplant de organe au avut tendinta de a detecta la scurta vreme de la realizarea respectivelor interventii chirurgicale anumite schimbari în comportamentul lor sau în dispozitiile lor sufletesti, începand sa se asemene din ce în ce mai bine cu donatorii, a mai fost exploatata anterior în seriale si filme de tip SF. În cazul de fata fiind vorba despre un transplant de cornee este de discutat daca personajul Sydney Wells avea vreo sansa reala sa anticipeze lucrurile pe care donatoarea ei mexicana Ana Christina Martinez reusea sa le “vada” cu ochii mintii înainte de a se întampla gratie abilitatilor sale supranaturale, care îi atrasesera reputatia nedorita de vrajitoare din partea superstitiosilor ei concitadini ( dovada ca desi suntem în secolul XXI înca ne mai comportam ca pe vremea Inchizitiei care ardea vrajitoarele pe rug si mai jucam rolul lui Toma necredinciosul ).

Daca exista un lucru pe care l-am apreciat la acest film a fost elementul abia schitat al dramei pe care o traiesc zi de zi persoanele lipsite de vedere, mai ales cei care asemenea lui Sydney Wells nu au fost orbi din nastere, ci si-au pierdut acest simt în urma unui accident tragic, fiind fortati sa traiasca toata viata din amintirile – din ce în ce mai estompate – pe care le-a retinut creierul lor si care nu mai reusesc sa treaca dincolo de barierele interioare si de perdelele de întuneric asternute peste retinele lor. Eroina este prezentata însa într-o aura optimista: este o femeie puternica si relativ independenta, care a învatat sa se descurce pe cont propriu si sa ignore handicapul major pe care îl are si care si-a dezvoltat celelalte simturi pentru a o ajuta sa supravietuiasca la un nivel acceptabil, motiv pentru care este împacata cu soarta ei. Primeste redarea vederii prin operatia de transplant ca pe un dar de la Dumnezeu, în curand întelege ca nu obtii nimic pozitiv în viata fara sacrificiu si ca totul are un pret dureros care trebuie platit ( în cazul ei bucuria de a distinge frumusetile lumii înconjuratoare si chipurile celor dragi este contrabalansata de nenorocirea de a fi bantuita de viziuni înfricosatoare pe care nu le întelege si care îi transforma existenta într-un cosmar ), iar cand îsi pierde din nou vederea este în mod paradoxal resemnata si senina, refugiindu-se în dragostea ei pentru muzica simfonica si stiind ca si-a facut datoria fata de semeni salvandu-i de la moarte prin viziunile sale, precum si fata de tanara decedata care i-a redat chiar si pentru scurta vreme fericirea de a vedea lumea în culorile ei naturale.

Interesanta concluzia pe care o trage la final eroina ca omul nu are nevoie de ochi pentru a vedea si, daca stam sa ne gandim bine, adevarul este ca orb nu este cel care nu vede, ci cel care nu vrea sa vada…
Si, în loc de concluzie, va recomand sa luati din acest film numai partile lui pozitive, sa lasati de-o parte pe cel copiate de prin alte pelicule si sa nu va enervati prea tare atunci cand le descoperiti si sa nu credeti ca va merge prea tare la sufletul fanilor genului horror pentru ca nu este chiar reprezentativ la acest capitol, fiind mai “soft”. Nota 7 cu destul de multa indulgenta din partea mea, dar eu recunosc ca nu sunt o mare amatoare a stilului horror.

Galerie foto The Eye :

Trailer The Eye

Subtitrare The Eye

a

The Eye – Ochiul (2008)