Picţii şi romanii. Anul 117 î.e.n., aşadar lupte pentru cucerire, supravieţuire sau răzbunare. Soldatul roman Quintus Dias (Michael Fassbender), singurul supravieţuitor al unui atac se alătură Legiunii a IX-a condusă de generalul Virilus (Dominic West) şi înaintează spre nord împreună cu aceasta. În încercarea lor de a se extinde, sunt prinşi într-o capcană de picţi iar Virilus este luat prizonier. Deşi încearcă să îl salveze riscându-şi viaţa, Quintus primeşte ordine să protejeze armata şi să îi ducă pe soldaţii acesteia acasă.

Mult sânge, scene sadice, efecte speciale reuşite şi cam atât pe parcursul filmului. Tot ceea ce se întâmplă sunt luptele macabre care la un moment dat plictisesc destul de tare. Aşteptam cu nerăbdare să se termine filmul însă, spre surprinderea mea, finalul nu a fost deloc tipic.

Povestea, sau mai bine spus luptele, se termină altfel de cum ne-am aştepta întrucât are loc o lovitură de teatru. Un final imprevizibil şi reuşit care dă culoare şi dinamism tendinţei terne, monotone a  peliculei. Un film pe care nu l-aş revedea si care cu siguranţă putea fi mult mai bun.

Acest film poate fi achiziţionat de pe cineshop.ro

Trailer

a

Centurion (2010)

Nota mea: 6 out of 10 stars

See you soon then…

Acum cateva saptamani, cand “Dear John” debuta pe primul loc in box-office stateam si ma intrebam cum de pot americanii sa mearga in cinematografe in fiecare weekend sa vada aceleasi si aceleasi povesti copiate de nenumarate ori fara a se plictisi. Misterul avea sa fie elucidat dupa propria vizionare. Intuisem prost. Cunoscuta poveste de dragoste cu happy ending amplasata intr-un background lacrimogen (baiatul e soldat american trimis pe front, unde probabil e impuscat) nu era deloc prezenta si in filmul nostru. La partea aceasta am fost nevoit sa-l notez cu plus. Ma rog, scenaristii (in fapt filmul se bazeaza pe romanul scris de Nicholas Sparks) au prevazut ca am sa ma gandesc la acest lucru asa ca m-au mintit frumos inca din scena initiala cand intr-adevar eroul nostru, John (Channing Tatum) este doborat de cateva gloante.

Numai ca minciuna are picioare scurte si nu a durat mult pana sa ma prind de crudul adevar pe care il aveam in fata. “Dear John” nu era deloc drama romantica obisnuita lansata la fiecare sfarsit de saptamana insa nici nu ducea mai departe turnura surprinzatoare pe care pornise. Aveam sa asist la o “indragosteala” rapida, o aventura de doua saptamani la malul marii, unde el o cucereste pe ea salvandu-i poseta cazuta in mare, iar ea, Savannah (Amanda Seyfried) il da pe spate datorita altruismului iesit din comun pe care-l dovedeste. Channing Tatum este la fel de teapan ca in “Fighting”- asta deoarece personajul sau trebuie neaparat sa para educat, ingrijit la suprafata dar destul de neastamparat la interior. In schimb ea e pe cat de moale pe atat de dulce, totusi deloc plapanda ca personalitate.

Partea dramatica este construita migalos. Dupa cele doua saptamani petrecute impreuna soldatul trebuie sa se intoarca la datorie pentru inca un an. Bineinteles cei doi isi promit ca se vor regasi dupa, intre timp multumindu-se cu nenumarate scrisori trimise de ambele parti pentru a-si alina dorul. Eu unul de abia asteptam ca cei doi sa fie din nou impreuna pastrand insa rezerva ca ceva rau i se va intampla baiatului. Aveam dreptate, scena din debut cand baiatul face o analogie intre monede si ultimele clipe ale vietii aparand mai rapid decat ma asteptam in desfasurarea actiunii. Apoi se introduce un moment istoric pentru veridicitate (atentatul din 11 septembrie 2001), eveniment ce urmeaza a schimba complet finalul fericit pe care-l prevazusem. Manat de un nestiut sentiment patriotic baiatul nostru se inhama la inca o perioada petrecuta in armata fapt ce afecteaza relatiei cu frumoasa Savannah. Aceasta decide sa intrerupa relatia prezentandu-i dur adevarul – intre timp si-a gasit pe altcineva si s-a logodit. In fapt fata sufera enorm dar decide intr-un moment nefericit sa-si vada de viata si sa-i ajute pe cei pe care ii are aproape.

Ca sa punctez pentru a nu stiu cata oara imprevizibilitatea ce caracterizeaza filmul adaug faptul ca am fost total surprins de alegerea pe care a facut-o domnisoara. Dar acesta este un punct pe care veti fi nevoiti sa-l descoperiti singuri. Mai dau un punct in plus pentru rolul tatalui autist al eroului nostru, interpretat profesionist de Richard Jenkins. Ati zice ca dupa atatea surprize filmul merita o nota mai mare, nu? Ei, va asigur ca per total atatea intorsaturi de situatie dauneaza cursivitatii povestii. La un moment dat chiar stai si te intrebi de unde atata iubire dupa nenumarati ani petrecuti departe unul de celalalt. Asa ca raman trist ca cei doi nu au format un tot unitar si ca cele doua saptamani de iubire sincera nu vor fi intregite. O poveste de dragoste frumoasa care nu are insa forta sa devina clasica. Pacat.

Poze Dear John

Trailer Dear John

Subtitrare Dear John

a

Dear John (2010)

Nota mea: 8 out of 10 stars

Pentru cine e familiarizat cu Giuseppe Tornatore, Baaria nu inseamna decat o compilatie de resorturi dramatice binecunoscute ale regizorului intr-un film epic. Cine se afla la primul contact cu filmele lui, Baaria poate reprezenta fie o surpriza incantatoare, fie un dezastru plictisitor de 150 de monstruoase minute. Sau poate nu? Cert e ca pelicula este un proiect intim al lui Tornatore, un fel de intoarcere la origini, o reinsufletire a locurilor natale atat de dragi. Sicilia si mai cu seama Baaria sunt radacinile spre care regizorul isi intoarce privirea sub forma unui film, cand drama, cand comedie, cand vis, cand realitate, oferind in egala masura nostalgie si umor. La nivel cinematografic, Tornatore reuseste ca nimeni altul sa creeze o Italie picturala, cu detalii si imagini specifice regiei lui, elemente marunte care-mi amintesc de fiecare data cand ii vizionez filmele de ce este regizorul meu preferat.

Am pornit la drumul vizionarii cu convingerea ca filmul imi va placea. Nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca notele de noutate erau infime. Am recunoscut in Baaria cate un pic din fiecare film vizionat anterior, fie ca e vorba de imagine, de resorturi dramatice, de constructie a personajelor. Putina imagistica din Nuovo Cinema Paradiso, cateva caractere din Malena, putin fantastic din La Leggenda del Pianista sull’oceano. Am concluzionat, incercand sa rememorez ce am vazut, ca Baaria e atat de mult si totusi atat de putin. O insiruire de cadre, frumoase daca sunt luate separat dar impreuna nu au reusit sa-mi transmita decat mesajul portretistic.

Desfasurat pe parcursul a trei generatii, filmul urmareste viata lui Peppino Torrenuova, incepand cu perioada copilariei lui pana aproape de varsta a treia. Se poate considera, pe buna dreptate, ca este, de fapt, povestea lui Tornatore insusi, filmul fiind deopotriva autobiografic.

Cu un buget de 30 de mil de dolari, este probabil cel mai scump film italian de pana acum. Paradoxal, nu actorii mari au primit rolurile principale, ci prea putin cunoscutii Francesco Scianna si Margaret Madè. Monica Belluci, Raoul Bova, Michele Placido, toti au doar roluri cameo. Am certitudinea ca, la sfarsitul filmului, va va fi foarte greu sa spuneti ce personaje au intruchipat, aparitiile lor fiind fugitive. De asemenea, sunt convinsa ca muzica lui Ennio Moriccone, colaboratorul parca de-o vesnicie al lui Tornatore in ceea ce priveste coloanele sonore, va ramane in minte multa vreme.

As vrea sa conchid prin a evidentia ca frumusetea filmului, atat cat am putut-o identifica eu, se regaseste la nivel de dialog si de personaje, nu atat in poveste. Privind totusi in ansamblu, marturisesc ca la sfarsit am avut senzatia ca mi-a scapat ceva. Si nu-mi pot da seama ce…

Poze Baarìa

Subtitrare Baarìa

a

Baarìa (2009)

Nota mea: 8 out of 10 stars

În ultima săptămână postul de televiziune TVR 2 ne-a răsfăţat cu producţii valoroase şi inedite, chiar dacă nu pe gustul tuturor cinefililor, ce-i drept la ore atât de târzii din noapte încât dacă trebuia să te trezeşti în fiecare dimineaţă la ora 7 pentru a merge la serviciu preferai să renunţi la deliciul savurării unui film de calitate în favoarea unui somn dulce. După drama „Non ti muovere” a italianului Sergio Castellitto, care mi-a lăsat o impresie extraordinară şi la care voi cugeta multă vreme de acum înainte, a venit rândul peliculei biografice franţuzeşti „Seraphine” a regizorului Martin Provost, câştigătoare a 7 premii Cesar în anul 2008 din 9 nominalizări posibile şi povestea reală a pictoriţei naive de la începutul secolului al XX-lea Seraphine Louis, cunoscută sub numele de Seraphine de Senlis.

Privind o fotografie veche şi decolorată a adevăratei Seraphine Louis, nu mi s-a părut că actriţa Yolande Moreau a fost cea mai potrivită alegere pentru rolul principal feminin din punct de vedere al trăsăturilor fizice, însă pe măsură ce acţiunea se derula prin faţa ochilor mei înceţoşaţi de oboseală începeam să înţeleg raţiunile ce au stat la baza castingului. Chiar dacă asemănarea dintre cele două femei este îndoielnică (în pofida machiajului elaborat), nimeni nu are motive justificate să conteste jocul perfect al Yolandei Moreau sau premiul Cesar cucerit de către aceasta pentru cea mai bună actriţă franceză a anului 2008, în condiţiile în care nu este la îndemâna oricui să intre în pielea unei menajere neinstruite, necizelate, needucate, şleampăte, stângace şi cu un mers greoi şi lipsit de cea mai elementară graţie sau naturaleţe. Autoizolându-se între cei patru pereţi ai unei camere închiriate mizere, cheltuindu-şi puţinii bani pe care îi obţinea de pe urma lustruirii podelelor şi spălării rufăriei familiilor burgheze din Senlis pentru a cumpăra vopsele, relaţionând sporadic cu oamenii din jurul ei şi numai atunci când era absolut necesar, Seraphine s-a dedicat cu tot trupul si cu tot sufletul unei pasiuni care o consuma pe interior şi care se cerea materializată în forme şi culori. Întrucât economiile insuficiente nu îi satisfăceau nevoile artistice, menajera umilă şi semianalfabetă a apelat la ingeniozitarea ei înnăscută pentru a-şi procura „vopselele” indispensabile, utilizând sânge de păsări furat din măcelării, seu de lumânări subtilizat de la biserică, lut galben din albia râului, noroi şi amestecuri diverse de petale de flori, motiv pentru care nuanţele şi culorile întalnite pe pânzele şi placajele sale au intrigat multă vreme criticii şi colecţionarii de artă şi au stârnit întrebări fără răspuns legate de provenienţa lor.

Ignorat şi uneori luat în bătaie de joc de către localnicii snobi şi neiniţiaţi în secretele picturii, talentul brut al Seraphinei ar fi putut rămâne nedescoperit dacă şansa nu i l-ar fi scos în cale pe criticul de artă german Wilhelm Uhde ( Ulrich Tukur ), stabilit temporar la Senlis împreuna cu sora lui Anne-Marie. Hazardul a făcut ca o natură moartă cu mere executată pe placaj să cadă în mâna colecţionarului neamţ, care a intuit mina de aur care se ascundea în spatele unei înfăţişări fizice atât de banale şi care a plasat-o instantaneu pe Seraphine sub protecţia şi patronajul său artistic. Sub îndrumarea acestui Mecena deloc tiranic, progresele înregistrate de către Seraphine Louis în perioada 1912–1914 au fost remarcabile, din ce în ce mai multe tablouri cu dimensiuni de 2 metri, având ca elemente costitutive flori, frunze şi fructe repetate în mod obsesiv pe toată suprafaţa pânzei, făcându-şi loc în colecţia personală a lui Wilhelm Uhde, care intenţiona să organizeze o expoziţie pentru protejata lui.

Izbucnirea primului Război Mondial în Europa şi plecarea intempestivă a germanului Wilhelm Uhde, care devenise indezirabil în Franţa, au marcat în mod decisiv destinul Seraphinei de Senlis şi au influenţat într-o oarecare măsură degradarea lentă şi sigură a stării sănătăţii ei psihice. Chiar dacă pictoriţa s-a revăzut cu binefăcătorul său în 1927 şi a mai beneficiat timp de câţiva ani de ajutorul financiar al acestuia şi mai cu seamă de încurajările lui morale, criza economică mondială a curmat brutal colaborarea fructuoasă dintre cei doi şi le-a pecetluit soarta. Psihoza cronică de care suferea Seraphine Louis a început să se manifeste în forme grave, culminând cu halucinaţii despre îngeri care o inspiră ce să picteze, conversaţii imaginare cu copacii, florile şi animalele sau viziuni distorsionate ale realităţii în care ea îşi cumpără rochii de mireasă şi face preparative pentru o nuntă care există numai în fanteziile ei bolnave. Un drum existenţial sinuos, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu agonie şi extaz, cu noroc şi nenoroc, cu succese şi eşecuri s-a terminat pentru Seraphine Louis în ospiciul Clermont, în care a şi decedat în anul 1942.

Superbă scena de final a filmului în care femeia cu mintea rătăcită, vindecată temporar de accesele de furie violentă care o ţinuseră legată de pat şi izolată într-un salon pentru pacienţi cu grad ridicat de risc, este mutată datorită intervenţiei aceluiaşi Wilhelm Uhde într-un salon luminos şi curat, din care i se permite să iasă în aer liber şi să se bucure încă o dată de frumuseţea frustă a naturii pe care a pictat-o în culori atât de vesele şi vii. O metaforă pentru moarte sau pentru libertate. Sau prima „pictură” ce nu înfăţişează o natură moartă, fiind însufleţită de prezenta unui om. Nota 8 pentru o peliculă biografică tipic europeană, care nu are nimic în comun cu valorile şi nonvalorile promovate de Los Angeles sau New York şi care reprezintă o cură de fructe şi legume proaspete după ce ai consumat multă vreme numai carne.

Poze Séraphine

Trailer Séraphine

Subtitrare Séraphine

a

Séraphine (2008)

Nota mea: 9 out of 10 stars

You know what I did to come back here?!

Inainte de a incepe cu dezvaluirea detaliilor obisnuite ar trebui ca tu cititorule sa sti adevarul. Filmul este unul special, de vazut indiferent ca esti fan al blockbusterelor ori al dramelor concepute doar pentru “critici”.  De aceea ti-as indica sa-l vezi si apoi sa revii sa citesti, daca mai e cazul. Cu “Brothers” vei simti din nou care este valoarea vietii, familiei, iubirii. In opinia mea acesta este rolul cinematografiei, teleportarea simturilor si trairilor noastre pe alte subiecte. Uneori ne place sa zambim, alteori sa visam, de multe ori sa fim speriati. Asa s-au nascut diferite genuri de pelicule. Insa toate au un punct comun. Trebuie sa se termine cu bine pentru personajul cu care ne-am confundat. Altfel vom resimti amara neputinta ce ne inconjoara, iar sentimentul de teama se va transfera in viata reala.

Construit pe un background solid “Brothers” inspaimanta prin naturalete. Nu m-as fi asteptat niciodata la o prestatie solida din partea lui Tobey Maguire, deja “fumat” dupa prea desele tranformari in “Omul Paianjen”. Insa actorul amintit se transforma si joaca superb partitura unui soldat pus fata in fata cu cel mai negru cosmar. Filmul ne prezinta succint modul in care destinul il loveste pe capitanul armatei Statelor Unite, Sam Cahill (Maguire). Acesta, devotat pe doua fronturi, serviciul si familia, are de facut o alegere dura ce ii da peste cap crezurile care il ghidau in viata.

Totul incepe cu prezentarea familiei sale. Ii cunoastem superba sotie, cele doua fetite, parintii si fratele care tocmai a iesit din inchisoare. Tommy (Jake Gyllenhaal) este complet diferit de Sam, fiind mereu pus pe scandal si parand a nu se gandi la ziua de maine. Tocmai atitudinea lui neserioasa il impinge departe de cei dragi, singurul capabil de a-l accepta asa cum este fiind chiar fratele sau. Din pacate pentru el, Sam dispare din peisaj destul de rapid.

Mai pe sleau, barbatul, trimis in misiune in Afganistan, este capturat de talibani si pus sa-si ucida unul dintre camarazi pentru a mai apuca o alta zi. La fel de bine putea fi el cel care ar fi putut fi ucis de un coleg, asa ca este de la sine inteles ca Sam refuza. Numai ca nu se termina totul asa cum ne-am dori, un pistol la tampla si amintirea sotiei si copiilor functioneaza mai fin decat am crede. Da, barbatul alege sa faca un sacrificiu, drama prin care trece atingand culmi neasteptate la intoarcerea acasa.

Pana acolo insa trecem prin celalalt plan, cel in care familia afla de disparitia sa. Grace (Natalie Portman), Tommy si paritii sunt distrusi de aparenta moarte a celui pe care l-au iubit din toata inima lucru care ii face sa se apropie din ce in ce mai tare. Neintelegerile sunt lasate de o parte mai ales ca Tommy pare a se schimba incearcand din rasputeri sa-i ocupe locul fratelui sau. El este mai tot timpul prezent in casa acestuia ajutand-o pe Grace atat la schimbarea aspectului mohorat al domiciliului cat si la educatia fetitelor. Pana si tatal sau, cel care il acuza fatis pentru modul dezorganizat de a-si duce existenta, ii acorda o sansa nesperata.

Iar cand totul parea a reintra normal pica vestea cea mare. Sam este salvat de o misiune a armatei americane si se reintoarce acasa. Aici, frumoasa sa sotie Grace pare a nu realiza ca barbatul pe care il iubeste a lasat o mare parte din sufletul sau pe taramuri straine. De fapt, nimeni nu intelege chinul prin care trece Sam, chiar si fetitele sale fiind mai preocupate sa se joace cu unchiul Tommy, inlocuitorul perfect pentru tata. Totul ia o turnura groaznica cand gelozia musca cu sete din mintea deja dereglata a lui Sam aruncand in aer audienta.

Personal, la scena confruntarii mi-am simtit inima cat un purice si am atins apogeul intelegerii cuvantului “nedreptate”. Daca iti doresti sa traiesti efectiv o scena de film ca si cum ai fi prezent acolo, daca vrei sa ajungi sa te rogi ca un personaj sa nu moara, atunci “Brothers este alegerea pe care trebuie sa o faci fara nicio ezitare. Atat de tare te mangaie acest film. Este unul dintre filmele mari ale lui 2009. Tu de ce l-ai rata?!

Poze Brothers

Trailer Brothers

Subtitrare Brothers

a

Brothers (2009)

Centurion (2010)

Cu: Michael Fassbender, Andreas Wisniewski, Dave Legeno

Regia: Neil Marshall

Scenarist: Neil Marshall

Durata: 97 minute

Genul: razboi, thriller, istoric

In anul 117 e.n.  Imperiul Roman se extinde din Egipt in Spania si in Est, pana la Marea Neagra. Insa in timpul invaziei provinciei Britannia un atac neasteptat al pictilor asupra unui punct de observatie in teritoriul inamic le creaza dificultati romanilor. Quintus, singurul supravietuitor al …

Trailer Centurion

a

International Trailer – Centurion (2010)

Nota mea: 7.5 out of 10 stars

What you’re saying is that… you are a… psychic spy?!

Americanii au o vorba mult uzitata, “No guts, no glory”. Expresia se lipeste excelent pe “The Men Who Stare at Goats”, povestea traznita a unor pseudospioni de pe la ei. Poate datorita acestor cuvinte producatorii au hotarat sa transmita extrem de infipt, dar cu atat mai ironic, un mesaj catre populatie – “Guvernul e langa voi si face orice pentru a va proteja!”. Ca o face intr-un mod nestiut, nevazut, nesimtit (luati-o voi cum vreti) asta e cu atat mai bine. De ce? Pentru ca daca ar fi fatis s-ar ridica americanii pe varful degetelor de la picioare si ar cere demiterea celor de sus, cei care iau cele mai hilare decizii din lume.

Nimeni nu doreste sa stie ca armata, institutie de baza care trebuie sa le asigure integritatea, foloseste sfaturi pretioase de la personaje inzestrate miraculos cu al “n”-spelea simt. Cel putin nu oficial. Ati face totusi bine sa credeti ca astfel de programe inca ruleaza peste tot in lume. Exista acolo undeva un nene inchis intr-o camera care se concentreaza pana se face portocaliu urmand a simti care este urmatoarea tasta pe care voi apasa. SPACE.

Bine, recunosc, conform titlului acestei productii, curajos si inspirat, am decis sa fac o introducere usor anapoda, introducere care ar putea fi inteleasa deplin dupa vizionare. Ceilalti, care incearca sa gaseasca intelesuri ascunse in randurile de mai sus… opriti-va, nu e nimic mai mult decat pare.

Asadar, ceea ce trebuie sa retineti este ca “No guts, no glory” este preluat de regizorul Grant Heslov si transformat stralucit in “No goats, no glory”. Poate daca as fi citit intai cartea lui Jon Ronson, cea care a stat la baza filmului, as fi spus despre autor ca este miezul din Fanta. Ma abtin insa, scriitorul fiind unul dintre cei care au trait o poveste asemantoare celei prezentate (nu a inventat nimic, doar a redat ceea ce stia deja); regizorul are meritul pentru viziune.

Spuneam stralucit pentru ca Heslov investeste cu nemasurata incredere in George Clooney si personajul acestuia, Lyn Cassady, acel spion de care va aminteam mai sus, omul care merita pe deplin toata atentia filmului. Cassady este soldatul cu puteri de neinteles care poate afla ce pregatesc “dusmanii”, sa sparga nori, sa transfere idei proprii in capul interlocutorilor, sa opreasca inima unei capre doar gandindu-se la acest lucru. Totul in urma unei pregatiri de fier aplicata de libertinul Bill Django (Jeff Bridges). Nu e insa super-om, in ciuda calitatilor pe care le dovedeste (vezi accidentele din desert).

Filmul este o bariera intre fictiune si realitate care trebuie neaparat trecuta. Va veti intreba tot timpul daca Clooney si al sau personaj este ceea ce pare a fi. Prezenta unui companion in persoana lui Bob (Ewan McGregor) este necesara doar pentru a-l preamari. Cassady nu se da in laturi si escaladeaza plin de curaj catre al “patrulea perete”, pe care, fara multa osteneala, il depaseste reusind astfel sa ne atinga la sentiment. Da, atat de puternic ne atrage spionul mustacios. Gustul usor dulceag de la final nu ti-l poate da decat o pelicula speciala. Vi-l recomand cu caldura. Veti descoperi o lume aparte.

Poze The Men Who Stare at Goats

Trailer The Men Who Stare at Goats

Subtitrare The Men Who Stare at Goats

a

The Men Who Stare at Goats (2009)

Nota mea: 10 out of 10 stars

- Ellis, a girl didn’t show up today. Would you replace her?

- Work is work, right?

- Even if it is dangerous?

- What have I got to lose?

- Your life…

Filmul in cauza, regizat de nimeni altul decat Paul Verhoeven (“Basic Instinct”), a fost reprezentantul Olandei pentru Oscar 2007. Din pacate, nu a fost inclus pe lista celor cinci nominalizari finale pentru cel mai bun film strain. Totusi, “Lista neagra” se dovedeste un excelent thriller care se desfasoara pe fondul celui de-al doilea razboi mondial. Din intriga minunata creata de Verhoeven distingem personajul Rachel Stein, devenita mai apoi Ellis de Vries, care este interpretata de o talentata, frumoasa si senzuala Carice van Houten.

Aceasta face un rol fantastic reusind sa intre perfect in pielea personajului care i-a fost atribuit. Ea este o cantareata de origine evreiasca care decide sa se refugieze intr-o zona a Olandei deja eliberata de asupritori. Barca in care incearca sa “evadeze” este interceptata de nazisti, care ucid fara mila pe toti cei care incercau sa se retraga din zona de razboi.

Rachel este singura care supravietuieste si decide sa se alature rezistentei sub un nume schimbat, Ellis de Vries. Datorita curajului si calitatilor pe care le dovedeste este introdusa in randurile inamicului si reuseste sa ii intre pe sub piele ofiterului german al SD, Ludwig Müntze (Sebastian Koch). Acesta ii ofera un loc de munca si o seduce nerealizand ca aceasta urmareste de fapt eliberarea unui grup de luptatori ai rezistentei. Printr-un joc iscusit, planul este tradat iar Ellis se trezeste acuzata de ambele tabere, fiind nevoita sa se ascunda pentru a supravietui, impreuna cu Müntze.

Chiar daca intr-un final se produce eliberarea zonei, Ellis trebuie sa lupte in continuare pentru libertate si este nevoita sa-l ucida pe adevaratul tradator. Un film absolut minunat despre sacrificiile de care este in stare un om intr-o perioada de criza extrema. Carice van Houten realizeaza un rol credibil in care vorbeste nu mai putin de patru limbi: olandeza, germana, engleza si ebraica si isi canta toate melodiile din film. Va recomand sa urmariti “Black Book” si nu veti fi dezamagiti. Merita fiecare minut petrecut in fata ecranului!

Poze Zwartboek

Trailer Zwartboek

Subtitrare Zwartboek

a

Zwartboek (2006)

Nota mea: 7 out of 10 stars

Dupa cum ati putut citi, eram destul de confuz dupa vizionarea primei parti a acestui film de aventuri, “Arn – Tempelriddaren”. Ma rog, totul mergea ca pe roate insa ramasesem cu o impresie negativa din cauza unui final incomplet. Nu stiam pe atunci ca va aparea si aceasta continuare, care pune ordine in gandurile mele si clarifica unele situatii care ramasesera fara raspuns. In debut, il regasim pe eroul nostru, Arn, cavalerul templier, tot in slujba Ierusalimului desi are un ordin care-l elibereaza de indatoririle sale.

Lovindu-se de incapatanarea conducatorului sau, participa la o ultima batalie impotriva dusmanilor condusi de mai vechea sa cunostinta, Saladin. Lupta, una pierduta dinainte, din cauza locului unde se desfasoara, desertul, este echivalenta cu exterminarea templierilor. Chiar si Arn vede moartea cu ochii dar, adversarul sau nu uita ca acesta i-a salvat viata si, isi dovedeste din plin capacitatile de lider, crutandu-l si tratandu-l ca un om de onoare. Mai mult, Saladin ii arata recunostinta si il trimite acasa insotit de unele dintre garzile sale.

Intre timp, Cecilia, care il asteapta rabdatoare in manastirea unde a fost excomunicata, afla rezultatul luptei care tocmai se incheiase si, deznadejduita, este foarte aproape sa devina noua stareta a locasului respectiv. Arn ajunge insa la timp si reuseste sa o opreasca. Reuniti, vor merge sa il cunoasca pe fiul nascut in urma idilei din prima parte, aflat acum in grija bunului sau prieten, regele Knut.

Desi intial pare ca totul s-a linistit, si ca toata lumea va trai fericita pana la adanci batraneti, framantarile neintrerupte pentru cucerirea coroanei (ne aducem aminte de asasinarea a doi regi in prima parte) vor duce la alte conflicte. Totul va degenera intr-o lupta sangeroasa, pe finalul peliculei, al carei rezultat ne va edifica asupra destinului lui Arn si al poporului sau.

Am ales sa va povestesc mai mult decat este cazul pentru ca prevad ca majoritatea veti renunta la a urmari aventura idilica a lui Arn, deoarece limba in care se desfasoara totul, suedeza, nu va este una familiara. Filmul “Arn – Riket vid vagens slut” (titlu original) este unul bun, insa incomplet daca nu vedeti si prima parte, una mult mai plina de evenimente.

Poze Arn: The Kingdom at Road’s End

Trailer Arn: The Kingdom at Road’s End

Subtitrare Arn: The Kingdom at Road’s End

a

Arn: The Kingdom at Road’s End (2008)

Nota mea: 7.5 out of 10 stars

In hoc signo vinces!

Fara multe impletituri, trebuie sa stiti ca avem de-a face cu o poveste interesanta. Aventurile lui Arn pot fi urmarite in doua parti, aceasta pe care v-o prezint astazi si cea de-a doua, “Arn: The Kingdom at Road’s End”. Cine este acest personaj care sta la baza a doua filme de aventuri?! Cititi mai departe!

Arn este fiul unui nobil suedez care, ca orice copil, se joaca. Cum? In preajma casei, de-a razboiul. Prietenul sau cel mai bun este Knut, viitorul rege al tarii. Inca din debut cei doi asista la asasinarea tatalui lui Knut, actualul rege, pe teritoriul bisericii. Intriga nu incpe insa aici. Fiul regelui decedat este trimis in Norvegia pentru a fi protejat pana cand isi va putea prelua atributiunile.

Astfel Arn isi pierde cel mai bun prieten si, in urma unei intamplari nefericite, cade de la inaltime fiind foarte aproape de moarte. Mama copilului promite Domnului ca in cazul supravietuirii, copilul Arn sa fie daruit puterii divine. Chiar daca piticul isi revine, parintii ezita sa-l incredinteze Domnului, si numai dupa ce mama se imbolnaveste de ciuma porcina se hotarasc sa-si respecte promisiunea. Iata cum Arn este dus, in sfarsit la o manastire, unde, dupa ce asista la moartea mamei, ramane pentru a sluji lui Dumnezeu.

Sub ocrotirea unui fost cavaler templier, acum calugar, eroul nostru deprinde rapid tainele luptei. De asemenea el invata sa scrie si sa citeasca in mai multe limbi. Iar cand ajunge la adolescenta, Arn este trimis la ai lui pentru a-si hotari singur soarta. O intalneste pe Cecilia care ii va deveni iubita, nu inainte ca sora mai mica a acesteia sa incerce, la propriu, sa intre in patul lui, dar sa fie respinsa. In ciuda tuturor avertismentelor cei doi isi continua relatia si fata ramane insarcinata. Face, totusi, greseala de a-i da vestea surorii  sale, care, intr-o criza de gelozie ii paraste astfel incat se ajunge la excomunicarea celor doi din biserica pentru 20 de ani. Ea este inchisa pentru aceasta perioada intr-o manastire. El este trimis intai la o manastire apoi, datorita calitatilor sale, sa slujeasca in slujba armatei Domnului, la Ierusalim.

Dupa cum v-ati dat seama filmul are o poveste clasica, dar cu atat mai interesanta. Totusi, multi dintre cei care si-ar dori sa vizioneze o poveste cu cavaleri, razboaie, dueluri din dragoste ar putea fi opriti de limba in care a fost realizat, suedeza, nu tocmai accesibila. De aceea am decis sa supraexpun actiunea, dupa cum ati observat in randurile de mai sus. Poate astfel cei care au trecut peste acest titlu vor reveni asupra-i si vor fi placut surprinsi. Mai ales ca au ramas multe necunoscute, va asigur.

Poze Arn: The Knight Templar

Trailer Arn: The Knight Templar

Subtitrare Arn: The Knight Templar

a

Arn: The Knight Templar (2007)