Nota mea:

Intrebare de baraj… Retorica din pacate. De ce si-ar dori un scenarist (care se intampla sa isi aroge si rolul de personaj principal intr-un film) sa se puna in situatii inimaginabil de umilitoare si penibile pentru demnitatea lui de om? De ce ar alege sa isi bata joc in asa hal de propria persoana? Doar de dragul de a face spectatorii sa se tavaleasca pe jos de ras sau de dragul potentialelor mormane de dolari pe care le-ar putea castiga din succesul de box-office al comediei sale? Sau din pur masochism? Sau pentru ca asa i-a cerut regizorul Nicholas Stoller, cu care vrand-nevrand trebuia sa colaboreze? La intrebarea aceasta nu imi pot oferi singura un raspuns multumitor si nu am ocazia de a-l interoga direct pe scenaristul Jason Segel, cel care a interpretat si partitura eroului Peter Bretter in filmul “Forgetting Sarah Marshall“. El insusi marturisea intr-un interviu ca unele dintre scene sunt inspirate din viata lui reala, inclusiv dementialele secvente in care protagonistul apare in costumul lui Adam, in toata “splendoarea” frumusetii lui masculine, atunci cand este parasit in mod oficial – dupa cinci ani si jumatate de relatie serioasa – de catre iubita lui Sarah Marshall (nimeni alta decat Kristen Bell, pe care publicul din Romania o cunoaste probabil din serialul TV “Veronica Mars”), vedeta unui la fel de aberant serial de televiziune numit “Crime scene” (care parodiaza productii gen “Jordan”) sau atunci cand reinnoada legatura cu superba receptionera de hotel din statiunea hawaiana Oahu pe numele ei Rachel Jansen (sau Mila Kunis ca sa fiu mai aproape de adevar).

Ca sa fiu sincera pana la capat unicele lucruri care mi-au placut si pe care le-am apreciat ca fiind cat de cat reusite din punct de vedere calitativ la comedia “Forgetting Sarah Marshall” au fost musical-ul din final, care a combinat in mod armonios acordurile de rock gothic sau rock simfonic (la modul amuzant, hilar si parodic desigur), cu spectacolul copilaresc si haios de marionete vampirist-fantasmagorice de tip Dracula sau Van Helsing si cu elementele de asa-zis horror ingropate intr-o mare de hohote de ras cu pofta, precum si momentul in care compozitorul Peter Bretter interpreteaza la pian un fragment din ceea ce avea sa devina ulterior acest grandios show numit “Dracula musical”, schimband integral versurile originale si luandu-se el insusi la misto pentru idiotenia de care a dat dovada atunci cand a permis unui adio cu conotatii sexuale oferit fostei lui iubite Sarah sa ii pericliteze relatia incipienta cu frumoasa Rachel. Chiar am stors un zambet aunci cand Jason Segel a inceput sa racneasca ca din gura de sarpe niste versuri din care se intelegea foarte clar un lucru repetat la infinit: “Peter, you suck”. Pentru ca in opinia mea personajul Peter Bretter sucks, personajul Sarah Marshall sucks, personajul Aldous Snow sucks si filmul “Forgetting Sarah Marshall” sucks, too. Cu mentiunea ca mi-au placut totusi cei doi tineri proaspat casatoriti – bisericosi, prostuti si fara nici un fel de indiciu in ceea ce priveste latura erotica a relatiei de cuplu – care vin in insula Hawaii sa isi petreaca luna de miere si care fac confesiuni inocente referitoare la viata lor sexuala (sau mai corect spus la lipsa vietii lor sexuale) ce iti fac mintea sa explodeze.

Nu pot afirma ca sunt o fana a comediilor, dupa cum nu pot afirma nici ca le detest din principiu si ca le consider oile negre ale genului cinematografic, doar ca prefer stilul englezesc de umor negru si sec stilului de umor tembelo-cliseic abordat de catre americani, enervandu-ma la culme sfarsitul filmului in care rebela Rachel Jensen (care fugise de acasa din dragoste si se angajase in Hawaii fara sa-si mai termine studiile) revine la sentimente mai bune fata de scoala si incepe sa caute colegii la care sa se inscrie pentru a nu lasa cumva neimplinit “visul american”, conform caruia trebuie sa fii un om cu carte, cu familie si cu foarte multi bani.

Ceea ce a apasat din greu pe coardele nervilor mei intinsi la maximum a fost aerul de falsitate pe care l-a degajat productia in ansamblul ei, ca si cum nici unul din personaje nu ar fi fost credibil, ca si cum ar fi fost imposibil sa identifici astfel de specimene in realitatea de zi cu zi sau sa asisti vreodata la astfel de scene penibile, desi cu siguranta iubiti care s-au despartit dupa relatii indelungate si care au suferit cumplit din dragoste sunt destui. Peter Bretter este exagerat de plangacios si de emotional pentru un barbat care mai are pretentia de a fi considerat barbat, Sarah Marshall este prea frivola, prea superficiala si prea blonda ca sa nu semene cu o papusa Barbie fara prea multa minte in cap, iar Aldous Snow este prea papitoi si prea efeminat pentru a-si depasi conditia de vedeta de carton fabricata de catre mass-media. Trebuie sa recunosc insa faptul ca Rachel Jansen este frumoasa de pica, sexy, inteligenta, cu replici acide si prompte atunci cand este jignita sau ironizata si cam cu o clasa peste celelalte personaje din film.

Nota 5 din partea mea pentru pelicula “Forgetting Sarah Marshall” pentru ca am avut asteptari mai mari de la ea si am fost lasata cu ochii in soare, primind in schimb o alta comedie de duzina in purul stil hollywood-ian, care nu s-a remarcat prin nici un dram de originalitate si care nu a reusit sa-si depaseasca conditia.

Poze Forgetting Sarah Marshall

Trailer Forgetting Sarah Marshall

Subtitrare Forgetting Sarah Marshall

Alte filme:

1. Friends with Benefits (2011)
2. Morning Glory (2010)
3. Je vous trouve très beau (2005)
4. The Artist (2011)