Filme 2009 - Franklyn (2008)

franklyn

Nota mea:

“Life’s too much of an adventure as it is, without making anything else up.”

Daca v-au cazut vreodata ochii pe iluzia rata-iepure sau orice alta iluzie optica, o sa recunoasteti senzatia pe care o lasa “Franklyn” cadru cu cadru: creierul incearca, si esueaza repetat, sa construiasca pe parcursul filmului o teorie destul de incapatoare incat sa includa toate elementele bulversante intr-un intreg logic. Ca si in cazul desenelor care insala ochiul uman, pacalindu-l sa oscileze mereu intre doua profile negre pe fundal alb si o vaza alba pe fundal negru, “Franklyn” te tine conectat la propriul creier intr-un mod obositor si fascinant totodata.

Clar, te calca pe bataturi ca, dupa atatea filme care te-au indus in eroare si-n boale pana la culminatia revelatoare a unui personaj schizofrenic in aluat, tot ramai gura-casca atunci cand scenaristul-regizor Gerald McMorrow iti da peste nas cu doua realitati absolut incongruente. Si tu chiar sufleci manecile, si incerci sa rezolvi puzzle-ul integrand fiecare bucatica de piesa momitoare pe care ti-o flutura-n fata – clasic efort de organizare perceptiva cu orice pret, ajungi sa pui piese de la tine doar-doar se-o face lumina in mlastina irationalului! Bun, acum ca am stabilit ca, muritoare de rand, sunt sclava unui creier workaholic, sa il pun si la treaba pentru edificarea voastra: “Franklyn” e un balansoar care plonjeaza dintr-un cotidian londonez recognoscibil intr-un futurism metropolitan guvernat de religii cate-n luna si-n stele. Exista un narator, Preest, locuitor al realitatii nr.2, care-si are cuvintele la el si se declara indeajuns de neputincios dar indarjit incat sa nu ne dea de banuit ca ar fi mai mult decat eroul justitiar al unei povesti, ce-i drept, cam batator la ochi de SF. In nici un caz nu ai sari din start la presupunerea ca omul nu e un simplu cetatean al cetatii intunecoase, colturoase in stil gotico-goth, ci chiar zidarul ei…Numele lui in realitatea nr.1 este David si, ghici ciuperca ce-i, e proaspat evadat dintr-un ospiciu, marcat de moartea surorii sale si de explicatia tip “asa a vrut Dumnezeu” arborata de tatal Esser, si pus pe dat cu parul la modul extremist atat de propriu nebunilor de legat. Dar nu in “Evrika” asta, tarzie si ametitoare cum ii sta bine unui scenariu versat in pokerul cinemaului psihologic noir, sta frumusetea lui “Franklyn”.

Ca sa v-o despic, trebuie sa va aduc din condei inapoi la ingredientul cheie din default-ul oricarui film: personajele – care, aici, gradual si fara pauze de respiro, sustin interesul spectatorului mai degraba decat sa-i trezeasca empatia sau implicarea personala. Intr-un mister care se constituie in prim-obiectul unui film te poti implica emotional doar la nivel de observator amator de investigatii, iar personajele din “Franklyn” sunt construite de asa natura incat sa furnizeze combustibilul genului astuia de relatie. In prezenta Emiliei (rapitoarea Eva Green) nu faci legaturi mentale cu purtarea vecinei de la 2, ci ramai fixat ferm cu picioarele in elementul tau (la mine, o garsoniera din Kogalniceanu) straduindu-te sa intelegi cum tentativele ei de sinucidere au sens in contextul care le circumscrie. Caci, de fapt, asta e duda de care-ti izbesti creierul ca un yoyo constant in permutatie: sa alegi o poveste-rama careia sa i-o subscrii pe cealalta, sau sa te resemnezi la o pura intersectie de lumi, una fantastica si alta realista, sperand ca zona lor de intrepatrundere, adica filmul in sine, va prinde conturul unui fir rosu pana la genericul de final. “Franklyn” se serveste de bizareriile caracteriale cu care-si imbogateste fiecare personaj pentru a hrani starea asta de perpetuum mobile in spectator.

E un experiment nu fara iz de prea-plinatate in care se cam ineaca, pozand à la artistic cum le place englezilor. Ryan Phillippe, planul B al regizorului dupa renuntarea mai calificatului Ewan McGregor, fasaie jalnic la capitolul profunzimi ale subconstientului cu baldabac de vendeta rezultant – la capatul opus, Eva Green absoarbe toata materia smolita si grea conceputa in potentialul filmului in scheletul tulburatei Emilia, si porozitatea lui, deschisa cu intensitatea cu care tipessa ne-a obisnuit, devine distrugatoare ca o gaura neagra in care spectatorul e supt fara drept de apel din partea colegilor ei de platou. In plus, dupa doua doze de deranjament mental in aceleasi 100 de minute, te ia cu ameteli, si, cand halucinatiile se rasfira si-n lumea reala a lui Milo (Sam Riley), ai impresia ca bunul mers al filmului ar fi beneficiat de pe urma unui diluant de psihicuri sfaramate. Traumele din copilarie abunda ca tentacule de caracatita cu prea mult chef de joaca pentru ca apoi sa se coordoneze spre un coup de grace prea contrafacut ca sa merite toata harababura climaxului.

Pe de alta parte, toate defectele lui “Franklyn” se pot pune pe seama unui debut regizoral pretentios care, fara doar si poate, ridica notiunea de “aglomeratie” la statutul unei adevarate forme de arta. Domul McMorrow isi poate purta cele 7 stele la epolet cu nasul sus, postura oricum de domeniul de-la-sine-nteles-ului in sangele britanic, dar aici cu atat mai bazata cu cat promite o infuzie de nou in cinemaul insularilor.

Poze Franklyn