Filme 2011 - Gomorra (2008)

gomorra

Nota mea:

Gomorra e ceea ce se numeste un “film necesar”. La fel de necesar si de mesianic pentru intelegerea mafiei italiene a fost si romanul omonin al Roberto Saviano, un jurnalist care a trait o vreme printre mafiotii din sudul Italiei si pe capul caruia s-a pus acum o suma mare de bani din partea clanurilor. Gomorra e un film obligatoriu pentru ca mafiotii sunt prea bine prezentati in filme. Exista un public (numeros) pentru care mafiotii sunt Tony Montana sau cei din clanul Soprano. Sau, mai rau, duo-ul Travolta/Samuel L. Jackson din Pulp Fiction sau individual jucat de De Niro in “Cu nasul la psihiatru”. Ideea e ca mafiotul e doar o alta categorie fictionala, ca si monstrul din Lockness sau majoretele blonde, cu sani mari, care-si iau un topor in frunte in horroruri de serie B. Si asta nu ar fi o problema in sine; doar ca s-au produs niste mutatii in perceptiile culturale care-i fac pe mafioti o categorie tolerabila. Ceea ce ei nu sunt, de fapt.

Actiunea filmului are loc in Napoli. Orasul e condus, micro, de mai multe clanuri mafiote. Metodele sunt crima, intimidare, batai, coruptie. Practic, toata lumea e in mafie. De la copii de 12 ani la femei varstnice care asculta plictisite cum se pun la cale, in sufrageriile lor, asasinate. Filmul e impartit in 5 povesti interconectate, ale caror protagonisti au de a face cu mafiotii. Don Ciro e un intermediar manipulabil, care e curier de bani pentru mafiotii aflati in puscarie. Destinul sau nu-i apartine; e pasat de la un capo la altul si i se pune un pistol la cap daca intreaba ceva. Toto e un baiat de 13 ani care o ajuta pe maica-sa la magazin. Duce cumparaturile acasa la clienti, primind si el cativa centi bani de buzunar. Ca in jur sunt mafioti i se pare natural. Prieteni de-ai lui sunt deja iscoade sau curieri pentru mafia, statut la care el, pana la un punct, nu aspira in mod vadit. Roberto lucreaza ca si asistent pentru un mafiot “legal”. Acesta din urma intermediaza contracte de adiministrare a deseurilor, pe care le arunca in mine dezafectate. La un moment dat, intrat in criza de personal, mafiotul angajeaza copii de 10 ani sa manevreze camioane cu deseuri. Pasquale lucreaza intr-o croitorie controlata de mafie. Desi supus intereselor mafiotilor, barbatul are un interes real pentru meseria lui, fiind (sinistru pentru mediul sau) un om orientat spre “frumos”. La un moment dat, i se ofera sansa sa scoleze chinezi. Dar fabricile chinezilor (ilegale) le concureaza pe cele ale clanurilor. Marco si Ciro sunt doi adolescenti care vor sa intre in mafie. Ei gasesc cateva arme si incep sa faca chestii care-i deranjeaza pe mafioti.

Primul merit al filmului e ca arata mafiotii in configuratia lor reala. Mafiotii din filmul lui Matteo Garrone nu asculta opera si nu poarta costume scumpe. Poarta training-uri, adidasi si au burti mari. Arata ca tipii aceia care se produc in jurul ringului de Local Kombat. Nu sunt efectiv luptatorii, ci oamenii din “fenomen”. Apoi, nu au niciun fel de etica “mafiota”. Nu au onoare, nu respecta “familiile”, batranii si alte asemenea. Sunt niste raketi cu arme semiautomate care pretind ca au un “sistem” de administrare a regiunii. Ceea ce e socant e ca aceasta lume functioneaza. Napoli e o enclava medievala intr-o tara civilizata, in care clasele de jos isi vad de munca, sperand doar sa nu supere vreun senior “iute de sange varsatoriu”. Exista economie paralela, mici amoruri, tradari, asasinate, copii maturizati inainte de vreme. Desigur, nu e o lume buna. Si nici oamenii care au de suferit de pe urma ei nu o accepta zambind. Efortul lui Saviano e unul “transversal”; societatea e cariata in mod economic, cultural, juridic etc. Nu e nimic accidental la mijloc. Nimic ce poate fi rezolvat de un erou hotarat. Personajele centrale ale filmului sunt mai aproape de un glont in ceafa decat de orice altceva. Filmul nu are nicio promisiune de ceva mai bun pentru societatea din sudul Italiei. Altfel spus, nu se pune problema ca Mafia sa dispara. Se pune problema daca vor muri chiar toti oamenii nevinovati sau daca motivele pentru care crapa sunt total absurde. Varfurile “pozitive” ale filmului sunt insignifiante ( un mafiot amana cu cateva zile moartea unui ins, mai mult din plictis), dar sunt tot ce ni se da. Ca film, nu ar trebui sa fie unul de succes. Publicului nu i se da nimic in afara de dezolare. Ca document, e de o importanta covarsitoare. Poate ca ar fi util ca mafiotul sa-si piarda charisma de care se bucura in randul publicului. Ar fi o pierdere mare pentru fictiune, dar e necesara pentru a sensibiliza oamenii cu privinta la o problema reala (si virala). Oricum, in cinema sunt destui roboti si eroi de comic books cu care mafiotii italieni pot fi inlocuiti in mentalul colectiv (asta ca sa nu scada intensitatea consumului de entertainment per capita).

Poze Gomorra