Filme 2009 - Goya’s Ghosts (2006)

$Goya\'s Ghosts$

Nota mea:

Fiind regizat de către cehul Milos Forman, de la care ne-au provenit pelicule valoroase precum “The people vs. Larry Flynt” şi “One flew over the cuckoo’s nest” sau pelicule cu iz de epocă precum “Valmont” sau “Amadeus“, avandu-i în distribuţie pe Natalie Portman şi Javier Bardem şi o acţiune care se desfăşoară pe fundalul unei perioade tumultuoase din istoria Spaniei sfarşitului de secol XVIII şi începutului de secol XIX, filmul “Goya’s ghosts“ deţinea premisele necesare pentru a capta atenţia spectatorului şi pot afirma că, spre deosebire de recent vizionatul „Love in the time of cholera” care mi-a lăsat un gust amar, nu am fost dezamăgită de acesta şi nu am avut nici un moment impresia că am pierdut 113 minute din viaţa mea degeaba. În ceea ce mă priveşte chiar şi simplul fapt că după vizionare am simţit nevoia să caut informaţii suplimentare despre viaţa marelui pictor Francisco Goya şi să mă aplec mai îndeaproape asupra picturilor şi gravurilor lui celebre a constituit un mare plus, motiv pentru care am privit acest film inclusiv ca pe o lecţie necesară de istorie şi de cultură, ca pe o incursiune în lumea magică a artei şi a culorii.

Nu se poate spune că personajul lui Francisco Goya (interpretat acceptabil de către actorul suedez Stellan Skarsgard) este adevăratul protagonist al acestui film, rol care îi revine fără doar sau poate lui Brother Lorenzo, călugărul corupt, frivol, lipsit de orice scrupule, machiavelic şi oportunist, care se îndoaie ca o trestie într-o direcţie sau în cealaltă în funcţie de interesele lui de moment şi căruia îi dă viaţă în mod magistral pe ecran din ce în ce mai apreciatul Javier Bardem, dar pictorului îi revine misiunea dificilă de a fi cronicarul unei epoci, martorul obiectiv al unor evenimente ce au zguduit din temelii Spania şi şi-au pus definitiv amprenta asupra modului de a gandi al oamenilor, prejudecăţile şi defectele morale ale acestora fiind oglindite foarte clar în opera sa şi creand o autentică estetică a uratului. Practic toate întamplările care marchează perioada tulbure şi zbuciumată a anilor 1792 – 1820, culminand cu înăsprirea măsurilor aberante şi injuste ale Inchiziţiei, bigotismul religios, corupţia din sanul bisericii catolice, declinul monarhiei spaniole, invazia lui Napoleon Bonaparte, înlăturarea regelui Carlos al IV-lea şi a reginei Maria Luisa sau instaurarea regimului democratic sunt văzute şi prezentate prin ochii faimosului pictor Goya, care se străduieşte să rămană un observator obiectiv, dar cedează impulsului de a o ajuta pe nefericita lui muză Ines Bilbatua (o Natalie Portman pe care eu o vad pentru prima dată într-un rol de epocă şi care mi s-a părut inspirat aleasă, achitandu-se cu brio de sarcinile actoriceşti primite), arestată pe nedrept de către oamenii Inchiziţiei, acuzată de erezie şi de practicarea în secret a ritualurilor iudaice, torturată timp de 15 ani lungi şi grei în beciurile închisorii, violată de către călugărul Lorenzo, mamă a unei fetiţe pe nume Alicia care i-a fost luată de langă ea imediat după naştere şi înnebunită de durere. Mi-a plăcut foarte mult modul în care a interpretat Natalie Portman scenele în care rătăceşte pe străzi în căutarea copilului pierdut, cu minţile răvăşite, cu hainele zdrenţuite, cu parul rărit şi încărunţit înainte de vreme atarnandu-i murdar şi slinos pe umeri, cu trupul ros de răni sangerande, incapabilă să mai depăşească ororile prin care a fost nevoită să treacă din pricina sistemului ce pare desprins din operele absurde ale lui Kafka. Crimele împotriva umanităţii şi mocirla morală în care s-a scăldat ani de-a randul sistemul inchizitorial sunt evidenţiate deopotrivă de gravurile sumbre şi înfiorătoare ale lui Goya, cat şi de suprapunerea imaginii unei Natalie Portman tinere, frumoase, proaspete şi pline de viaţă peste imaginea unei alte Natalie Portman îmbătranite, veştejite, descărnate şi nebune, lucru realizat prin procedeul dublului-rol întrucat actriţa americană născută în Israel interpretază atat rolul lui Ines Bilbatua, cat şi rolul fiicei acesteia – Alicia, fugită la varsta de 11 ani dintr-un orfelinat şi căzută în mrejele unei matroane care o obligă să se prostitueze.

Finalul este absolut memorabil şi din punct de vedere al imaginii, dar şi din punct de vedere al coloanei sonore care apelează, pentru prima dată pe tot parcursul derulării filmului, la sonorităţile aparte ale limbii spaniole. Sincer, aş fi preferat ca Milos Forman să aleagă limba spaniolă în locul limbii engleze, mi s-ar fi părut o abordare interesantă şi originală şi ar fi reuşit probabil să recreeze mai bine atmosfera specifică secolului al XIX -lea.

Nota 8 din partea mea pentru această peliculă, cu o menţiune specială pentru frumuseţea peisajelor, a costumelor şi a machiajului.

Poze Goya’s Ghosts