Filme 2011 - Hounddog (2007)

Hounddog

Nota mea:

A curs atata cerneala dezaprobatoare la adresa rolului lui Dakota Fanning in filmul asta ca aveam asteptari mai mari decat o recalibrare a ingenuei din “The Secret Life of Bees“. Si acolo, ca si in “Hounddog“, copilandra s-a instituit regeste in nisa filmelor tip bildungsroman, unde figura parentala da chix, fortand fetita pe calea maturizarii premature. Dakota nu se strofoca prea tare ca sa convinga in pielea tabacita a unor copile sensibile, dar adaptate la duritatea vietii sub opinci de taranoi; nici nu duce lipsa de ajutoare bine-intentionate, de la cele ridicol de evidente in genul filmelor inspirationale (negrii cvasi-contemporani cu Martin Luther King Jr. care empatizeaza cu traiul ei din con de umbra), la cele simbolice (albine si, respectiv, serpi). Dar daca “TSLoB” se fasaie spre happy-end-ul inevitabil cu indolenta unui film de Hallmark, “Hounddog” captiveaza prin cateva ingrediente puternice.

Scriitoarea-regizoare Deborah Kampmeier puncteaza cu dexteritate ce are povestea mai de efect si, dupa editari in post-productie datorate nu in mica masura oprobriului criticii scandalizate, strecoara socantul sub perdeaua evocarii subtile. Scena violului la care micuta Lewellen e supusa, ca sa punem punctul pe i, in primul rand nu aterizeaza din senin – indiciile abunda in prealabil, toate conectate printr-o inconstienta generala, tipica fundaturilor ruale americane pare-se. In ceea ce o priveste pe Lewellen, transfigurarea ei cand da glas beat-ului “diavolului” (muzica lui Elvis!), de la dansul unduios pana la modulatiile vocii, totul o preschimba, neintentionat dar clar, intr-o Lolita. In inocenta ei – care scoate din sarite orice spectator aflat cat de cat la curent cu “Stirile de la ora 5″ – isi asuma functia de gospodina-n devenire pe care adultii i-o atribuie, din comoditate si fara trasarea unor limite aferente varstei tinere, necoapte.
Lasata sa creasca de capul ei ca o buruiana, cu sfaturile bunicii indeajuns de voalate si rastite incat sa nu lase pic de impresie, fata oscileaza fluid de la joaca de copil (inotul in balta, “indragosteala” de Elvis) la deghizarea in adult, care-i iese putin prea bine. Kampmeier chiar pune in scena o deghizare la propriu, facandu-ne cu ochiul parca la imaginea de ansamblu: gustul amar al unei lumi cu susu-n jos in care copila isi cearta mama-surogat. Din responsabilitati de adult si libertatea de miscare ea isi croieste cochilia unei nepasari aproape cinice, cand de fapt Lewellen e de-o naivitate bulversanta. Iar Dakota le afiseaza alternant pe amandoua cu maiestrie, ajutata poate si de combinatia diafana de angelic si raceala din chip.

Regizoarea se foloseste de tot arsenalul sentimental al cautaturii ei limpezi, cand tintuieste camera pe fata eroinei – si nicaieri mai sfasietor decat in scena violului. Indoita metaforic cu imaginea unui cui ruginit in care Lewellen isi infige mana, si urmata de o alta, a cerului fixat cu ochi noi printr-o crapatura din acoperis, secventa te loveste crunt, dar estompat. Amortizata de montajul alunecat in subterfugii de dragul decentei, cu atat mai mult pregateste terenul pentru drumul anevoios spre vindecare – o lupta pe care Lewellen o duce in mare parte in surdina. Si o castiga odata cu dobandirea unei noi voci: adica, dand glas nou (glasul ei personal, nu o imitare ca inainte) lui “Hounddog”, cantecul care i-a pecetluit soarta sub petecul ala de cer, si care acum vine ca un laitmotiv sa-i “umple toate locurile alea golite si rele” – in exprimarea, cam nefericita, as zice, a prietenului ei (negrul cu blues-ul tamaduitor, debordand de truisme).

Per total, filmul stoarce emotiile de rigoare fara gres, inscriindu-se in tipar, si, ca vehicul pentru Fanning, consolidand totodata tronul ei in clasa actorilor prepuberi care opteaza pentru roluri provocatoare. Problema e ca fata risca sa cada din lac in put daca mizeaza prea mult pe filme coming-of-age pentru a se debarasa de typecast-ul copilariei. “Hounddog” rateaza din prea multa emfaza la intocmai capitolul asta, al arhetipurilor, pe care le reperezi mai peste tot in decorul sudist imaginat de Kampmeier ca o gaura de serpi, depravare si fundamentalism religios, toate impachetate in misticism pus ca sa “sune din coada” cum zicea poetul. Ca urmare, punct ochit, punct lovit doar pe platou, unde distributia aleasa pe spranceana a saltat din mediocritate scenariul: 6 stele si jumatate la epolet pentru produsul final.

Poze Hounddog