Nota mea:

Filmul lui Steve McQueen (si nu e vorba de pistolarul blond din Cei Sapte Magnifici) e cel mai important film european al momentului. Faptul e dovedit de premiile primite pana acum (28 la numar, printre care Cannes, BAFTA, LA Film Festival, Venetia, Toronto Film Festival- care e de fapt cel mai important festival de film din lume, si nu Cannes etc.). Lumea buna a filmului s-a inghesuit in a-i lauda lui McQueen capacitatea de a face un film pe de o parte ireprosabil intelectual si estetic si pe de alta parte capabil sa mobilizeze emotional publicul. Intr-o perioada in care cinemaul european cu pretentii tinde sa vireze spre comedii digerabile si filme de epoca, McQueen a aratat de fapt ca filmul e arta, nu tambalau si ca nu e o specie artistica menita sa relaxeze ridurile oamenilor dupa plecarea de la serviciu (din pacate, a ajuns asta) . Si, ca orice arta buna, reuseste sa acceseze un public foarte larg, sa-i transmita tot ce-si doreste, fara niciun compromis.

Bobby Sands e o legenda in UK. Nu o legenda ajutata de fictiune si romantizare sa fie asta, ci de faptele omului care o “locuieste”. Sands a fost un membru de vaza al IRA (Irish Republican Army), care a murit din cauza inanitiei, inchis fiind intr-o inchisoare engleza. El a protestat impotriva deciziilor luate de guvernul englez cu privire la drepturile prizonierilor irlandezi printr-o greva a foamei care in cele din urma l-a curatat de tot. Primul mare atu al filmului e, de fapt, o lipsa: nu exista vreo urma de politizare, de partizanat cu irlandezii sau englezii, nicio iesire a la In the name of the father, in care mai lipsea sa le deseneze englezilor aripi de drac ca sa arate cat de detestabili sunt. Englezii sunt si ei la fel de dezolati ca si irlandezii; a tortura si supraveghea iti taie pofta de viata la fel de mult cu a fi intemnitat. Dimineata, inainte sa plece spre serviciu, politistii englezi fac o flotare in plus, verificand daca li s-a plantat peste noapte o bomba sub masina. Incearca sa faca asta cand sotiile lor nu se uita- femeile stau si plang la geam, incercand sa para ca nu se uita. Zi de zi, trebuie sa reziste prizonierilor, care-si folosesc (in lipsa armelor) corpul si secretiile acestuia pentru a-si continua lupta. Nu v-ati prea dori sa fiti gardian englez in Irlanda lui 1981.

Filmele au de obicei o calatorie ca si coloana vertebrala. Una propriu zisa sau una, ca sa spunem asa, metaforica. In cazul lui Sands, e vorba de o intoarcere. El isi pierde (ca si ceilalti) insusirea de a fi om. Dupa multe umilinte/suferinte/batai, tinzi sa te multumesti cu a functiona. Nu mai ai o directie sau un sens. Dar Sands re-devine om, condamnandu-se singur la moarte. Sigur, poate ca exista metode mai bune de a iesi din scena (unii se gandesc automat la Bruce Willis in Armaggedon sau scena finala din Butch Cassidy…), dar lui Sands ii mai ramasese doar posibilitatea martirajului. Si McQueen nu cauta lacrimi sau pumni inclestati de la noi (din specia “uai, ce l-as bate pe gardianul ala”). Are doar cerinta de a sta alaturi de Sands si de a vedea cum arata (cinematografic) tranzitul acesta intre conditii diametral opuse ale existentei umane.

Faptul ca McQueen e artist vizual, ca formatie, face ca montajul si imaginea sa aiba o anumita poezie. Nu atata dialogurile (nu foarte multe) ori naratiunea sunt poetice, cat geometrica cadrelor sau alegerile cromatice care compun tablourile. E un film lent, cu mai putine dialoguri decat mare parte din filmele de pe piata. Cu toate astea, nu e un film de arta plictisitor. Asta sperie de obicei pe oricine. De multe ori, pe buna dreptate. Dar Hunger e artistic in sensul ca introduce probleme capitale (identitate, demnitate, opresiune) in chiar textura filmului, si nu le propune artificial, prin ploturi neverosimile si monologuri detestabile. Ajungi sa te gandesti la lucrurile care-l apasa si pe Sands doar urmarind filmul, fara sa ai impresia ca trebuie sa te gandesti la ele pentru ca asa ar vrea regizorul.

Poze Hunger

Trailer Hunger

Subtitrare Hunger

No related posts.