Filme 2011 - Il y a longtemps que je t’aime (2008)

$Il y a longtemps que je t\'aime$

Nota mea:

E din nou acel moment al anului, cand toata crema criticii internationale se intrece in a-si da cu parerea despre Oscarurile de la-nceputul anului viitor. Rope of Silicon s-a pus pe treaba din timp, si Brad Brevet m-a convins prin sectiunea lui “Contenders” ca stie meserie – asa ca m-am inarmat cu rabdare de fier ca sa prind inteles si subinteles dintr-un film frantuzesc, care, conform prezicerilor, va primi lauri in sezonul premiilor, debutul regizoral al romancierului Philippe Claudel, “Il y a longtemps que je t’aime“.

Filmul este un vehicul pentru Kristin Scott Thomas fara doar si poate. Deja nominalizata pentru un premiu european la categoria Cea mai Buna Actrita, Kristin merita un semn de recunoastere si din partea Academiei, dupa mai bine de zece ani de la “The English Patient“, prima ei intrare in forta pe lista candidatilor la prestigioasa statueta. Daca iei filmul la puricat, interpretarea ei desavarsita troneaza peste tot restul posibilelor subiecte de discutie. Kristin e Juliette, sora mai mare a lui Léa care si-a petrecut ultimii 15 ani in inchisoare pentru omor, si care, acum eliberata, schimba barierele fizice cu cele psihice, ca noua membra a familiei surorii ei.

Juliette sufera poate inzecit cand se vede din nou printre oameni, caci comunitatea in general si sotul lui Léa in special reactioneaza in maniera tipica la dezvaluirea motivului absentei ei prelungite. Nu multi sunt echipati emotional sa treaca peste marturisirea nevoalata a unei mame care si-a ucis propriul fiu – si, prin sinceritatea ei dura, Juliette insasi se dovedeste incapabila sa-si depaseasca trauma. Adevarata inchisoare, se confeseaza ea surorii sale, este una in care o mama e condamnata sa rezide pe vecie, din momentul mortii copilului ei. Anii de dupa s-au scurs printre carti si pasi insiruiti fara scop in curtea inchisorii, iar noul ei statut de femeie libera o incomodeaza intr-atat incat doar amintirile acelor vremuri ii redau o oarecare stabilitate, iluzorie.

Dar iluzia e mereu ciobita din exterior, prin simpla prezenta a lui Léa, care se inversuneaza sa inteleaga si, rationalizand crima, sa recupereze o relatie rupta abrupt, apoi obliterata sistematic. Juliette nu se lasa iubita, partial din acelasi motiv pentru care nu isi permite sa vrea radacini sociale: pentru ca, in sinea ei, nu isi va ispasi niciodata crima, deci nu evita pedeapsa, oricat de injust/a ar fi calaul/administrarea. Pe de alta parte, renegarea familiei sale, la care Léa, mica pe-atunci, a subscris, a marcat-o pe Juliette – chiar daca nu o spune direct, ci doar o data scapa o remarca, aruncand-o din senin, ca fapt divers, lui Léa: “M-ai uitat de tot.” Caci, de fapt, titlul filmului evoca intocmai iubirea dintre cele doua surori si testul timpului la care a fost supusa – pe parcursul celor aproape doua ore ni se dezvaluie gradual ca legatura de sange a triumfat. Tindeam sa desconsider rolul lui Léa, pe care o pierzi usor in umbra mai enigmaticei ei surori – insa personajul nu merita trecut cu vederea, fie si doar pentru ca se achita cu rabdare neclintita de pozitia ei ingrata, intermediara intre Juliette si lumea din jur, inclusiv propriul sot. Léa isi integreaza sora in cercul ei de prieteni aparent fara a se lasa prada celei mai mici indoieli – insa in rare momente de colaps al acestei increderi afisate, ca atunci cand isi pierde cumpatul discutand despre “Crima si pedeapsa” al lui Dostoïevski, conflictul interior(izat) se lasa-ntrezarit, ca si complexitatea reala a personajului.

Nu divulg secretul crimei de care Juliette se descarca doar dupa un ultim asediu, cand resturile zidului ridicat fata de Léa sunt in sfarsit culcate la pamant. Tonul general al scenariului, cuminte, dublat de carmuirea regizorala ferma, nici nu lasa loc pentru sperante intr-un deznodamant ambiguu, sau greu de inghitit fara masticatie mentala serioasa. Claudel incheie dulce-amarui, dar satisface in mod evident nevoia spectatorului care de regula se lasa purtat prin labirintul unui film ca, in final de drum, sa-i fie dezlegat un nod gordian. Eu una m-as fi simtit mai castigata daca finalul ar fi rasturnat toata constructia solida de pana atunci, surprinzandu-ma cu o coada de peste, un scriitor care se declara infrant de misterele conditiei umane. Dar, oricum “Il y a longtemps que je t’aime” e mult peste medie in stilul de a le schita, deci merita 8 stele la epolet.

Poze Il y a longtemps que je t’aime