Filme 2011 - I’m Here (2010)

here

Nota mea:

“It was the best dream in the history of dreams”

Poate ca multi dintre voi vor arata cu degetul si isi vor incrunta sprancenele cand vor auzi care este originea acestui scurtmetraj, dar cum eu nu voi mentiona “absoluuuut” nimic despre acest aspect, va voi lasa pe voi sa apreciati daca aceasta “reclama” are ceva de-a face cu “I’m Here“.

La cat timp util petrecem irosind de fapt “inutil” acel timp pe internet, 29 de minute pentru a urmari acest scurtmetraj este o nimica toata. Pentru cei care vor prezenta simptome de curiozitate acuta, recompensa este mare si consolatorie.

Este cam ciudat sa fii nevoit sa stai la coada pe internet sa astepti sa vizionezi un scurtmetraj, dar este doar un mini-efort. Cel responsabil pentru salbaticul “Where the wild things are”, ne prezinta o poveste de dragoste electronica cu componente vechi intr-o era ultra contemporana. Desi arata de parca ar fi fost “gandit” de cei de la Pixar, pentru ca numai ei ar fi capabili de asemenea absurditati la care sa pui botul pe labe, “I’m Here” este si scris si regizat de Spike Jonze.

Ce poate fi nou si surprinzator la o poveste de dragoste dintre un baiat si o fata ? Daca ai urmarit cariera regizorului, atunci te poti astepta la orice. Orice, adica ceva ciudat, frumos, in mod cert, diferit. Daca lucrezi cu costume imense de animale nemaivazute pana acum si reusesti sa le faci credibile, atunci de ce sa nu experimentezi si cu altfel de costume.

Baiatul si fata din povestea lui Jonze sunt roboti. Sunt tineri roboti care activeaza si coexista cu noi, oamenii de rand. Intr-o insorita Californie traiesc si acesti doi roboti care se intalnesc intamplator. Sheldon si Florence sunt copii fidele ale lui Wall-E si Eve. El pare a fi un model de Intel de prin 1994, pe cand ea are o “carcasa” mai moderna, mult mai actuala. Sheldon este tanarul cu privirea blajina si trista, angajat intr-o biblioteca, obisnuit cu viata lui exagerat de mecanica. Dar o intalneste pe Florence, fata zgubilitica, agitata, aproape dusa cu sorcova, dar bogata in miscari si senzatii pe care alti roboti nu le percep. Ea ii zguduie lumea, i-o da peste cap cu stilul ei boem. El nu stia ca se poate, dar ea viseaza. Chiar daca “ei” nu au voie, ea tot conduce masina. Ea danseaza, ea se plimba, ea asculta muzica, ea adora sa incalce regulile.

Si daca a fost posibil in Wall-E, Spike Jonze ne smulge din realitate si ne arata ca dragostea este posibila si in lumea lui electronica si mecanica. Pentru el dragostea este o petrecere la care au fost invitati si oameni si roboti. Pentru el dragostea este petrecerea unde ea il priveste din celalalt colt al camerei si chiar daca se distreaza de minune, ea se duce si se aseaza cat mai aproape de el.

Nu poti sa sari peste secvente, stari si linii melodice care amintesc de plimbarile unui Lost in Translation. Nu poti ignora muzica compusa special pentru a defini mai bine miscarile atat de umane ale celor doi roboti atunci cand stau intinsi pe iarba sau imbratisati in pat. “I’m Here” iti va instala in “placa de baza” un driver pentru o aplicatie utilizata la o interfata la nivel emotional dintre doua entitati robotizate.

Un scurt metraj asemenea unui tatuaj care nu iese asa usor, un scurt metraj care iti va grava pe creier un mare “ta-daaaa”. I’m Here este un zambet nostalgic, metalic si intim, ca un dispozitiv pretios cu un chlinchet placut, scos dupa multa vreme la lumina, dintr-un fund de sertar.

Poze I’m Here