Nota mea:

„Echilibrul necesar pentru o viaţă fericită este iluzoriu”

Recunosc faptul că am selectat spre vizionare filmul „Leaves of grass” din motive pur subiective întrucat sunt o fană declarată a actorului Edward Norton, ceea ce nu înseamnă că sunt oarbă la calitatea îndoielnică a materialelor cinematografice în care se implică de aproximativ 4 ani sau că sunt indulgentă cu alegerile nonconformiste şi şocante pe care le face de la „The painted veil” încoace. Pentru cine este familiarizat cu prestaţiile actoriceşti de excepţie ale lui Edward Norton din pelicule precum „American history X”, „Fight club”, „25^th hour” sau „Primal fear” reprezintă o mare dezamăgire şi frustrare să îl observe jucand în prostioare cu pretenţii de genul „The incredible Hulk” sau „Leaves of grass”, chiar dacă actorul şi-a justificat în repetate randuri selecţia prin prisma intenţiei de a aborda roluri cat mai diverse şi cat mai provocatoare. Însă afirm cu mana pe inimă că, dacă rolurile Derek Vinyard, The Narrator, Monty Brogan sau Walter Fane pot fi considerate autentice provocări, rolurile Bruce Banner şi într-o oarecare măsură Bill / Brady Kincaid sunt un soi mai elevat de prostituţie intelectuală. Celor care ştiu modul magistral în care se transpune acest actor ( de altfel genial ) în pielea oricărui gen de personaj, trecand cu o uşurinţă incredibilă de la registrul grav la registrul ironic şi apropiindu-se atat cat îi este posibil unui om de perfecţiunea profesională, nu le recomand să urmărească pelicula „Leaves of grass” doar din considerentul că un dublu rol înseamnă un Edward Norton ridicat la  pătrat.

Revenind la oile noastre după această digresiune, trebuie să precizez faptul că filmul în cauză s-a vrut a fi o comedie cu accente de umor negru, dar nu a reuşit nici pe departe să se ridice la nivelul de subtilitate şi sarcasm voalat al „Fight club-ului” şi nici să transmită un mesaj coerent şi clar, nici măcar pe acela „Spuneţi NU dogurilor!” Nu duce lipsă de acţiune, împuşcături, cotonogeli ca la carte, crime sau confruntări cu scantei între nişte caricaturi de traficanţi de droguri mărunţi şi mai stoarce cateva zambete firave datorită deselor confuzii de identitate care se fac între cei doi gemeni identici Bill Kincaid şi Brady Kincaid, însă „Leaves of grass” nu se ridică cu mult deasupra graniţei mediocrităţii pentru că scenariul lui Tim Blake Nelson duce lipsă de profunzime şi are un iz de superficialitate. Şi nu este cazul să te complaci în superficialitate atunci cand unul dintre eroii tăi principali (Bill Kincaid) este un profesor universitar respectat, curtat intens de Facultatea de Drept de la Harvard pentru a preda un curs de filozofie, un om pe care studenţii şi mai ales studentele îl ascultă cazuţi într-o stare de transă, sorbindu-i cuvintele ca şi cum ar fi un zeu pe pămant. Mai mereu prezent pe prima pagină a revistelor, ridicat în slăvi de către superiorii ierarhici de la universitate pentru elocinţa lui şi pentru capacitatea de a fi un bun orator, Bill Kincaid este prototipul omului de succes care şi-a construit o carieră prin forţe proprii şi care a demonstrat în practică faptul că Visul American nu este numai o himeră

( iarăşi Visul ăsta american de care ne-am cam săturat cu totii…). Tocmai din aceste motive Bill Kincaid este un personaj clişeic şi relativ plictisitor, spre deosebire pe fratele lui geamăn Brady Kincaid, la fel de dotat din punct de vedere intelectual şi chiar cu mai mult spirit de iniţiativă şi curaj, dar care reuşeşte contraperformanţa de a se transforma într-un mare ratat. Pletosul şi neglijentul Brady Kincaid nu cade în capcana platitudinii, fiind un cultivator ingenios de plante etnobotanice ( că tot sunt la modă în Romania modernă ) şi proiectantul talentat al unui sistem eficient de optimizare a factorilor de creştere şi dezvoltare ai acestor substanţe ilegale. Deşi a petrecut 2 ani în închisoare pentru posesie de droguri, Brady a decis să rămană de aceiaşi parte a baricadei sistemului legal şi a continuat să consume şi să comercializeze „iarbă”, intrand în conflict cu un aşa-zis lord al drogurilor din Tulsa pe nume Pug Rothbaum ( Richard Dreyfuss ), un evreu corupt şi ipocrit, care nu are nici măcar doi bodyguarzi mai răsăriţi pentru a-l proteja împotriva unei eventuale tentative de asasinat. O datorie de 200.000 de dolari pe care o are Brady Kincaid la Pug Rothbaum şi intenţia dealerilor de stupefiante rivali de a intra în posesia echipamentului horticol complicat pe care îl deţine fratele geamăn al lui Bill sunt resorturile ce declanşează reacţia în lanţ în urma căreia majoritatea personajelor sunt doborate ca popicele de pe o pistă de bowling.

Păcat că regizorul Tim Blake Nelson nu a exploatat suficient relaţiile disfuncţionale de familie dintre Daisy Kincaid ( Susan Sarandon ) şi cei doi fii ai ei Bill şi Brady întrucat ar fi fost o paine de mancat în acest domeniu. Daisy Kincaid este o eroină interesantă, cu potenţial, care nu a fost creionată în tuşe suficient de apăsate şi care a rămas la stadiul de promisiune neonorată. Pare o adeptă a culturii hippie, care trăieşte în virtutea inerţiei, ancorată în trecutul anilor ‘60, incapabilă să relaţioneze cu cineva, autoexilată într-un azil pentru persoane varstnice şi plutind pe deasupra realităţii într-un abur subţire de marijuana. Dacă vreţi, filmul poate fi interpretat şi ca o redescoperire de sine a profesorului cu standarde morale înalte Bill Kincaid, care înţelege în final că oricat ar fugi de departe de casa părintească din Oklahoma şi oricat ar alerga de repede, nu se poate rupe definitiv de originile lui umile şi nu poate lăsa în spate persoanele dragi, pe care le poartă pretutindeni în inimă. Şi este pentru prima dată cand actorul Edward Norton interpretează ireproşabil o scenă în care lăcrimează, fiind adeseori acuzat de criticii de film şi de cinefili că mimează neconvingător suferinţa pe marele ecran. Poate că de data aceasta i-a ieşit deoarece nu a forţat nota, nu a exagerat sentimentul de durere, nu a exacerbat inutil emoţia, ci a lăsat lacrimile din colţul ochilor să facă treaba în locul lui. Nu ştiu cum a izbutit, însă suferinţa pierderii unui om drag a părut reală, concretă, palpabilă, iar discursul lui filozofic despre moarte a fost o încheiere firească, o cortină căzută peste o dramă familială: „este fără sens să te temi de moarte din moment ce atunci cand se întamplă acest eveniment nu mai existăm”. Nota 6,50 din partea mea pentru un film din care Edward Norton sau Susan Sarandon ar fi putut scoate ceva calitativ superior, cu condiţia să aibă în spate un scenariu mai bine elaborat.

Poze Leaves of Grass

Trailer Leaves of Grass

Subtitrare Leaves of Grass

Alte filme:

1. Pour Elle (2008)
2. Casino Jack (2010)
3. Faster (2010)
4. Inside Man (2006)