Nota mea:

“delta charlie delta

sur la fréquence de la police

delta charlie delta

la chanson de la mort qui glisse “

Daca as avea voce si ureche muzicala, poate ca v-as canta ceva despre Les Chansons d’amour, genul de film pe care mai intai il asculti si pe urma il vizionezi. Greu de crezut, dar la o prima vizionare (va asigur ca vor urma si altele), Les Chansons d’amour te atrage cu o forta magnetica iesita din comun care emana imaginea gri a unui Paris plouat, unde suntem martorii unei povesti de dragoste urbana si extrem de naturala, in format doi-unu-trei.

Les Chansons d’Amour este rezultatul unui amestec bine inchegat de jovial, nostalgie, melancolie, dragoste si versuri cantate si raspandite de-alungul a 3 acte, in care nu stim ce ne asteapta. Cantecele de dragoste fac parte din povestea de dragoste dintr-un triunghi conjugal, un menage a trois din care fac parte Ismael (Louis Garrel) pe care il stiti din visatorii lui Bertolucci, Julie si Alice. Toti trei se imping unul intr-altul in pat ca niste copii neastamparati inainte de culcare, incercand fiecare sa stoarca cat mai multa dragoste unul de la altul. Tachinarea merge mana in mana cu stransele imbratisari in care toti isi gasesc linistea. Cele mai frumoase tablouri din film sunt pictate sub asternutul de un alb imaculat, cu cei trei in pat sau pe strazile pariziene, care prind viata cu sunetele muzicii ale carei versuri cauta sa descifreze ce vor acesti iubiti cu adevarat de la viata si ce vor de fapt unul de la altul.

In acest setting, care la prima vedere poate parea extras dintr-un film mai mult artistic decat muzical, Ismael, Julie si Alice isi aleg la intamplare momentele in care incep sa cante. Melodiile (14 la numar) sunt menite sa faca filmul sa se muleze dupa muzica si nu invers. Povestea este mai mult audio decat video, imaginile avand singurul scop de a intari muzica compusa de Alex Beaupain.

“Delta Charlie Delta” se aude prin statie. Moartea asteapta dupa colt si loveste cu pumnul aceasta poveste de basm. Atat noi cat si personajele primim din plin aceasta lovitura care provoaca o mare vanataie ce persista pe toata durata filmului. Dar fiecare personaj isi canta durerile si of-urile pe un ritm foarte new wave si vraiment cool. Cantecele sunt de fapt gandurile lor, si daca volumul ar fi dat mai incet, daca muzica ar lipsi, nu am mai auzi ploaia, nu am mai vedea culorile, anotimpurile, si nici lacrimile lor. Fara muzica filmul ar fi ramas in pielea goala. In acest sens, filmul prinde contur prin aceasta muzica, ea reusind sa capteze si sa materializeze totodata cele mai ascunse unghere ale sufletului uman. Fara muzica atat de coplesitoare, calitatea filmului s-ar fi aflat in pericol de a fi pus sub semnul intrebarii. Atractia pe care o simti fata de muzica este de neinlaturat, asemenea unui vartej, un drog sonor pe care il consumi de cat mai multe ori posibil.

Dialogul, la fel de natural ca si jocul actorilor, te invaluie in acel univers al realitatii pariziene in care esti pregatit sa accepti orice, chiar si acel surprinzator final. Ciuleste urechile, pune-ti castile pe urechi si roaga-te sa fi invatat ceva franceza, ca sa nu pierzi ceea ce vor sa iti cante actorii.

Poze Les Chansons d’amour

Trailer Les Chansons d’amour

Alte filme:

1. Step Up 3D (2010)