Filme 2011 - Mio fratello è figlio unico (2007)

Nota mea:

Bazat pe romanul lui Antonio Pennechi intitulat „ Il Fasciocomunista” şi regizat de către Daniele Luchetti, filmul “Mio fratello e figlio unico“, avandu-i în rolurile principale pe cvasi-necunoscuţii actori pentru publicul din Romania Riccardo Scamarcio, Elio Germano sau Diane Fleri, a constituit o mare dezamăgire pentru mine deoarece ştiam din documentările mele anterioare că se axează pe conflictul dintre ideologiile fasciste de dreapta şi ideologiile comuniste de stanga, pe relaţiile disfuncţionale dintr-o familie italiană obişnuită şi săracă, aparţinand clasei muncitoare şi nu în ultimul rand pe confruntarea teribilă dintre doi fraţi, în aparenţă foarte diferiţi, dar la fel de pasionali şi dedicaţi cauzelor politice pe care le servesc şi mă aşteptam în consecinţă să am parte de o realizare cinematografică de excepţie. În loc de asta am primit (ca o izbitură de secure în moalele capului) un film destul de şters, tern, plictisitor şi lipsit de sare şi piper, care trebuia să transmită emoţii foarte puternice şi să trezească o serie de reacţii şi sentimente contradictorii, determinandu-l pe spectator să ia partea unuia sau altuia dintre fraţi şi să se simtă mai ataşat de crezurile şi idealurile politice ale unuia sau ale celuilalt, dar nu a reuşit decat să mă introducă într-o stare de letargie vecină cu somnul şi să mă lase indiferentă.

Cineva spunea odată că este preferabil să trezeşti în sufletul cuiva sentimente de ură decat să-i fii complet indiferent, iar eu personal împărtăşesc această convingere. Însă pentru o peliculă cinematografică trebuie să fie şi mai groaznic decat pentru o persoană să-l lase pe privitor rece şi nepăsător fiindcă atunci înseamnă că nu şi-a atins nici pe departe scopul pentru care a fost produsă şi a consumat munţi de peliculă degeaba. Iar dacă mai luăm în calcul şi faptul că “Mio fratello e figlio unico” era proiectat a fi un film revoluţionar, condimentat cu rebeliuni violente, conflicte exterioare şi interioare pregnante şi lupte de stradă purtate în numele unor cauze mai mult sau mai puţin legitime, atunci eşecul trebuie să fi fost total dacă pe mine a reuşit contraperformanţa să mă chinuie să-mi pun scobitori între pleoape pentru a-mi ţine ochii deschişi.

Acţiunea filmului este plasată între anii 1960-1970, într-o perioadă tulbure din istoria Italiei, marcată de revoluţiile politice şi luptele de clasă de după căderea Guvernului condus de către “Ducele” Benito Mussolini şi izbucnirea crizei economice. Doi fraţi pe nume Manrico şi Antonio Benassi (zis Accio) sunt încă din perioada copilăriei şi adolescenţei într-o veşnică luptă pentru supremaţie, primul devenind un lider al mişcării comuniste locale în vreme ce al doilea, dintr-un spirit foarte ascuţit de contradicţie şi influenţat fiind de către mentorul său Mario Nastri, aderă la gruparea fascistă rivală. Deşi amandoi sunt caractere puternice şi se aseamănă în esenţă mult mai mult decat şi-ar imagina ei înşişi, Manrico (Riccardo Scamarcio) este popular, charismatic, frumos şi sexy, atrăgand toate privirile admirative ale femeilor asupra sa spre deosebire de Accio (Elio Germano), care este ursuz, mohorat, singuratic, rebel, sălbatic şi în general ignorat şi evitat de toată lumea datorită atitudinii lui respingătoare şi sarcasmului muşcător.

Neînţelegerile dintre fraţi au rădăcini vechi deoarece Manrico a fost întotdeauna preferatul mamei şi lumina ochilor ei, la fel ca şi sora lui Violetta, iar Accio a fost considerat un fel de oaie neagră a familiei, ale cărui visuri nu erau niciodată luate în serios şi care obişnuia să încaseze toate corecţiile fizice pe care le meritau şi ceilalţi doi fraţi ai săi deopotrivă. Cum se întamplă de obicei în viaţă (ca un soi de lege a lui Murphy care spune că ce începe rău se termină şi mai rău şi că tot ce este posibil să meargă prost va merge prost), o dată cu înaintarea în varstă a lui Accio şi Manrico lupta lor se înteţeşte pentru că în peisaj apare şi o femeie de care amandoi sunt îndrăgostiţi la un moment dat şi care îl preferă evident pe atrăgătorul frate mai mare – Manrico.

Francesca (Diane Fleri) nu devine niciodată chiar un măr al discordiei între fraţi în sensul că nu provoacă bătăi brutale sau certuri violente între ei, dar cu siguranţă joacă rolul ei hotărator în amplificarea sentimentului de invidie pe care îl nutreşte deja Accio faţă de Manrico, cu atat mai mult cu cat este evident că cei trei membri ai acestui triunghi amoros sunt prinşi într-un cerc vicios în care Francesca îl adoră pe Manrico, Manrico o consideră mai mult o distracţie şi o modalitate de a-şi petrece în mod agreabil timpul fără să îşi ia un angajament serios şi fără să renunţe la alte relaţii pasagere, iar Accio este profund îndrăgostit de iubita fratelui său. Ecuaţia cu mai multe necunoscute se complică tot mai mult spre final, o dată cu intrarea în scenă a Bellei, o femeie între două varste care se întamplă să îl placă pe Accio, deşi este căsătorită cu Mario, o dată cu venirea pe lume a unui băieţel pe nume Amedeo şi o dată cu o razie efectuată de poliţie într-un restaurant în care cei doi fraţi luau masa după doi ani de despărţire.

Nu vreau să adaug nimic în plus despre subiectul peliculei pentru a nu dezvălui surpriza finalului, dar acord un plus coloanei sonore cu muzică specific italiană care mie mi-a plăcut foarte mult şi jocului actoricesc al lui Elio Germano, pentru care a şi fost recompensat cu o nominalizare la categoria cel mai bun actor în rol principal la Festivalul de Film European din anul 2007.

Dar rămanand fidelă ideii că nu se face primăvară cu o singură floare şi nici măcar cu două, nu pot să acord acestui film o notă mai mare de 6.

Poze Mio Fratello e figlio unico