Filme 2011 - Miss Pettigrew Lives for a Day (2008)

Miss Pettigrew Lives for a Day

Nota mea:

Atunci cand mi-a cazut pentru prima data privirea asupra titlului “Miss Pettigrew lives for a day“, m-am gandit la faptul ca regizorul de origine indiana Bharat Nalluri si scenaristii David Magee si Simon Beaufoy puteau face o alegere mai inspirata si care sa capteze intr-o mai mare masura interesul spectatorului, dupa care am remarcat elementul ca filmul respectiv are la baza romanul omonim al scriitoarei britanice Winifred Watson si am transferat asupra ei vina de a se fi oprit asupra unui titlu atat de banal si care mie personal nu imi promitea un continut cu cine stie ce satisfactii intelectuale sau macar vizuale. Pot afirma insa ca proverbul englezesc potrivit caruia nu trebuie sa judeci o carte dupa coperta isi gaseste in acest caz o aplicabilitate practica, pelicula “Miss Pettigrew lives for a day” avand intr-adevar un subiect comun, pe alocuri siropos-telenovelistic, dar compensand lipsurile prin atmosfera de epoca pe care reuseste sa o recreeze in mod magistral si prin tipologiile de personaje pe care le propune spre studiu.

Actiunea este plasata in Londra anilor premergatori celui de-al doilea Razboi Mondial, atunci cand primele exercitii de raiduri aeriene incepusera sa sperie inalta societate britanica, iar zgomotul asurzitor al alarmelor ii grabea pe bogatasi in adaposturile subterane mascate sub forma atragatoare a unor cluburi de noapte, prezentand scurtul (dar nu lipsitul de consecinte) periplu al unei sarmane, demodate si demne guvernante pe nume Guinevere Pettigrew (o Frances McDormand pe care mi-a facut placere sa o revad dupa ce o urmarisem cu multa vreme in urma in rolul psihologului criminalist Molly Arrington din productia “Primal fear”) prin lumea selecta, dar falsa a aristocratiei. Domnisoara Pettigrew – o femeie stearsa de varsta medie si care nu iese initial cu nimic in evidenta in afara hainelor ponosite, a pantofilor barbatesti fara toc, a coafurii neglijente si a geamantanului peticit pe care il poarta in mana – concediata pe nedrept din profesia de guvernanta si ajunsa printr-un joc al hazardului secretara sociala a stralucitoarei starlete aspirante Delysia Lafosse, este un fel de ratusca cea urata ratacita printre lebede sau un fel de Cenusareasa clasica, care si-a pierdut condurul la bal tocmai pentru a fi descoperita de catre printul ei din vis, intruchipat de designerul vestimentar de lenjerie intima Joe Blomfield. Evident ca aici subiectul filmului aluneca nepermis de mult pe panta basmului de adormit copiii intrucat oricat de optimist si de pozitiv in gandire ar fi cineva, imi vine greu sa cred ca ar inghiti pilula conform careia ditamai bogatasul stilat, manierat si curtenitor s-ar indragosti de o femeie inteligenta, educata si integra ce-i drept (intrucat este fiica de vicar), dar saraca lipita pamantului si pe deasupra uratica foc.

Despre frivola, superficiala, infidela si oportunista Delysia Lafosse, care joaca pe degete trei barbati in acelasi timp cu scopuri foarte precise, nu pot spune decat ca actrita Amy Adams reuseste sa intre acceptabil in pielea personajului si sa ii imprumute acestuia un strop de credibilitate, chiar daca in multe momente interpretarea sa pare fortata si pe alocuri a exagerat cu fitele de mare vedeta si cu alintarile si pisicelile pe care i le impunea desigur rolul. Din punctul meu de vedere Amy Adams are avantajul de a poseda un chip de ingeras inocent, cu bucle blonde si ochi mari albastri, motiv pentru care nu este antipatica privitorului nici chiar atunci cand interpreteaza partitura unei femei de moravuri usoare, dispusa la un moment dat sa isi sacrifice dragostea reala pentru pianistul Michael Pardew (nimeni altul decat Lee Pace, adica “Banditul albastru” sau Roy Walker din filmul “The Fall”) in schimbul carierei de succes pe care i-ar putea-o oferi tanarul producator muzical si fiu de scenarist Philip Goldman sau in schimbul banilor si apartamentului de lux pe care i le pune la picioare patronul italian de club de noapte Nick Calderelli. Prea multe dileme morale si ecuatii matematice cu necunoscute pentru capsorul frumos, dar nu foarte intens folosit al eroinei Delysia Lafosse, o tanara sosita la Londra direct de pe strazile din Pittsburgh, fiica de otelar pe numele ei real Sarah Grubb, care si-a uitat originile umile de indata ce a patruns in saloanele fastuoase ale conservatorilor britanici, a fost invitata la dineurile lor selecte si a participat la prezentarile lor de moda in voga in Anglia anilor ‘30. Ma declar insa pe deplin satisfacuta de prestatia vocala a talentatei Amy Adams, care a interpretat emotionant melodia “If I didn’t care”, acompaniata fiind la pian de catre Lee Pace, la scurta vreme dupa ce isi dovedise incontestabilele calitati muzicale in povestioara “Enchanted”.

Frumos construit personajul secundar Edythe Dubarry, o creatoare de moda aflata pe val, acida, malitioasa, infidela, ambitioasa si razbunatoare, care este tipica pentru femeia parvenita ce frecventeaza cu obstinatie petrecerile si reuniunile mondene, arborand un ranjet arogant si superior, mergand la fel ca Peggy Bundy si tinand vesnic intre degete (cu un aer de falsa eleganta) un porttigaret.

Cum spuneam si in prima parte a comentariului meu, am ramas profund impresionata de modalitatea in care s-a conservat atmosfera specifica sfarsitului deceniului 3 din secolul al XX-lea, incepand cu automobilele de epoca ce marsaluiesc pe strazile prafuite ale Londrei, continuand cu toate cladirile insirate de o parte si de alta a drumului, care au fatade frumoase din punct de vedere arhitectural, desi nu exagerat de pretentioase, dar ascund interioare opulente si intens colorate, in care regasim candelabre din sticla, abajururi, lampi, statuete aurite, piane lustruite sau mobila din lemn de abanos si terminand cu rochiile de gala stralucitoare, accesoriile vestimentare sic, lenjeria intima din cele mai fine dantele, halatele si cearsafurile din satin, cazile pline de spuma, petrecerile ingropate in sampanie, muzica de jazz, barfe si buna-dispozitie.

Nota 7 din partea mea pentru filmul “Miss Pettigrew lives for a day”, nu pentru ca ar fi beneficiat de un scenariu deosebit sau original sau de vreo sclipire de geniu din partea vreunui actor, ci tocmai pentru ca m-am simtit intr-adevar transpusa pentru o ora si jumatate in Anglia secolului trecut si rasfatata de muzica odihnitoare a unei orchestre de jazz.

Poze Miss Pettigrew Lives for a Day