Nota mea:

Cu siguranta ati observat ca filmele sunt mereu defazate fata de tehnologie. Ori tehnologia din filme e cu multi ani inaintea starii de fapt (uitati-va la orice SF cu computere vorbitoare, interfete cu multiple animatii) ori sunt cu (la fel de) multi ani in urma. De exemplu, in filmul Eraser, personajul feminin transporta niste date de maxima importanta pe o discheta- asta dupa ce toata lumea auzise/folosise CD-uri, memorii flash etc.

Ei bine, Rage nimereste chiar la fix cand vine vorba de trendurile new media. Personajul principal (pe care nu-l vedem/auzim) e un blogger, Michelangelo, care filmeaza niste interviuri cu telefonul sau mobil cu cateva persoane implicate intr-o parada de moda. Filmarile au loc backstage, in fata unui perete monocrom (unde, probabil, privitorul ar trebui sa adauge dupa plac decoruri, complicandu-si astfel viata de spectator). “Povestea” se invarte in jurul a doua evenimente: moartea catorva fotomodele si incercarea casei de moda de a se adresa unui public mai larg. Desigur, filmul se vrea o critica a lumii (industriei) modei. Rage o suma de monologuri, unele cu repetitie. Personajele nu sunt neaparat neinteresante (Jude Law joaca un travestit, Steve Buscemi un fotograf de razboi ajuns fotograf de moda), dar regizoarea/scenarista Sally Potter ii foloseste exclusiv ca scuze pentru a-si spune oful in legatura cu lipsa de personalitate/umanitate din lumea modei. Ca orice monologuri, cele ale personajelor din Rage au 2-3 sclipiri si restul de fraze sunt de umplutura. Tu, ca spectator, nu ar trebui sa ai obligatia sa stai pe varfuri asteptand o replica formidabila. Din pacate, Potter asta face. Cel mai probabil, proiectul ei s-ar fi pretat mai bine la teatru, unde simplitatea decorurilor si natura inconsistenta a textului ar fi fost mai bine digerate  de un public, cum se spune, “avizat”.

Un alt aspect mai putin fericit al filmului ar fi ca prezinta fisurile din jocul unor actori “mari”. Cu exceptia lui Buscemi, ceilalti actori celebri care, probabil pentru reputatie, au acceptat sa apara in acest experiment, au multe scapari si momente de joc prost. Sigur, e greu pentru un actor de film sa performeze la nivel inalt fara decoruri, muzica, regie, alti actori, dar e cumva trist sa vezi cum Jude Law, Judy Dench, Dianne Wiest sau John Leguizamo nu pot duce un monolog pana la capat in acelasi registru. Sunt probabil trecute vremurile cand actorii de cinema erau si actori buni de teatru; e de ajuns sa ne uitam la un Shia LaBeouf pentru a ne grozavi in legatura cu calitatea actorului modern.

Apoi, textul monologurilor nu e chiar stralucit;  fotomodele intervievate par constranse sa faca meseria asta, perpetuand un cliseu de prost gust cum ca industria modei ar fi o “cusca” si ca fetele sunt la mana agentilor. Conducatorii agentiei sunt ca si boierii din romanele romanesti: grasi, cu bijuterii, cu limba ascutita si dispusi la orice pentru profit- e destul de usor sa ajungi sa-i urasti inca dinainte sa scoata vreo vorba. In concluzie, Rage nu aduce nimic nou in dezbaterile legate de falsul/artificialul din moda. Mai mult, nici parerile vechi nu-s prea bine prezentate, iar modul in care ne sunt transmise e, in cel mai bun caz, plicticos (daca nu ofensator de-a binelea).

Poze Rage

Trailer Rage

Subtitrare Rage

Alte filme:

1. Interview (2007)
2. Trailer B – Sherlock Holmes (2009)
3. Trailer C – Sherlock Holmes (2009)
4. Trailer – Saint John of Las Vegas (2009)