Nota mea:

Anul trecut, Sylvester Stallone implinea 61 de ani. La 61 de ani majoritatea omenirii devine senila si degeaba. Ce face Stallone la 61 de ani ? Reinventeaza cinematografia aia violenta si o impinge atat de mult pana atinge perfectiunea. Asta vreau sa spun despre revitalizarea unui John RAMBO. E perfect, este ca la carte, exact natura lui, dupa cum spune si el in film. O masinarie de ucis. Citeam undeva cum ca acum vreo 10 ani i s-a propus sa faca aceasta a 4 a parte cu un atac la Camp David si a refuzat pe loc. Animalul asta functioneaza bine in salbaticie, in natura.

Filmul scris, regizat si interpretat de el este un Rated R turnat in beton armat si bine montat in film. Ideea intoarcerii lui John J Rambo a trezit in mine un entuziasm copilaresc dornic de acea violenta din trecut specifica personajului. Inarmat cu o atitudine relaxata am pornit (de fapt in intarzire fugeam spre cinema) sa vad un film lejer care garantat nu avea sa imi solicite intens nici simtul artistic, nici campul vizual. Dar am constatat ca altele erau datele problemei. Imi vine greu sa accept ideea ca acest film -in ciuda tuturor mesajelor pe care le transmite- ar putea fi privit pasiv, oricat de rece ar fi tratata aceasta tentativa de a’l aduce inapoi pe Rambo, camp-eroul anilor ‘80.

Ancorat in realitate, ‘macelul’ este plasat intr-o zona de razboi care iese lejer din aria definitiei, capatand sensul de genocid. Filmul debuteaza cu un mic documetar, un grupaj de stiri informative pentru “populatia” care vizioneaza filmul, despre situatia din Burma si toate atrocitatile care au loc acolo, Ceea ce imi place este ca nu foloseste nici un fel de perdea. Totul pe fata, subtil ca un elefant intr-un magazin de portelanuri. Toata violenta care se anunta, se lasa putin asteptata, fiind anesteziata pe modelul simplu de scenariu gen abecedar in care il regasim pe Rambo traind undeva intr-o parte izolata din Thailanda. La insistenta unor misionari, Rambo accepta sa ii duca in Burma sa ajute satele de nevoiasi. Scenariul inainteaza prin simplitate. Acesta este punctul de rascruce, cand toate atrocitatile sunt dezvelite si aruncate in portii mari si crude pe marele ecran. Spectatorii gusta fortat. Misionarii sunt prinsi si un grup de mercenari sunt angajati sa ii salveze. Initial Rambo este doar “omul cu barca” (o mica aluzie la barcagiul, luntrasul Caron), care trebuie sa ii duca in Burma. Dar rolul lui este de a face ceea ce face mai bine. Sa ucida.

Toate elementele primelor 3 filme,  desi partea intai este respectabil una din preferatele mele, sunt inexistente aici. Stallone nu mai trebuie sa isi dovedeasca nici o forta interioara care il face ceea ce este. Aspectul fizic impunator este suficient in a arata ceea ce este, un over bound muscle behemoth cu puterea si ura a 10 oameni, incat poate smulge cu mainile sale chiar si gatul unui om.

Intr-o industrie in care totul este hiperbolizat si modelat sa arate cool on screen, Stallone merge in directia opusa si exceleaza. El pune de-oparte toate elementele penibile din acel eroism roz intepat cu actiune ieftina de gradinita cu care ne-am obijnuit si intra pe modul: ucide, mai ales placerea aceea de a ucide, principalul motiv pentru care a fost creat, antrenat, controlat. Dar chiar si asa violenta capata aici o nota mult mai personala. Stallone reuseste sa convinga ca orice atrocitate in ultima instanta trebuie intampinata cu alta atrocitate, astfel trezind setea de sange din fiecare spectator, intr-un fel dandu-si singur drept de cauza pentru toate actiunile lui. Am parasit sala de cinema convins ca acelasi tratament l-as aplica si eu.

In putinele 90 de minute pe care le-am urmarit, ultimele 30 sunt pur si simplu o mare perfuzie de adrenalina pura si sange, care in loc sa fie inoculata, ti se sparge in fata. Toate astea pe fondul unor imagini de groaza, in care corpul uman devine la propriu si la figurat carne de tun. Apocalipsa dupa Rambo. Ziua Judecatii a sosit. Plata este in sange. Toate scenele beneficiaza de o doza accentuata de realism, care parca da impresia unui amestec de Rambo il intalneste pe Saving Private Ryan.

Singura exceptie pe care Stallone o putea face a fost acel moment culminant din tema muzicala clasica, care a predominat in toate 3 filmele. Ca fan al seriei, consider ca aceasta lipsa lasa impresia unui material parca nefinisat. Desi tema muzicala este aceeasi, se renunta pentru a nu creea senzatia aceea a elementului vechi preocupat cu glorificarea eroului prin diverse ieftine procedee.

Am avut sansa de a merge la avanpremiera cu oameni care sunt fani ai personajului, ai genului, dar am ramas totusi placut surprins sa observ in nenumarate cazuri, ca imparteam sala de cinema cu ridicari in picioare, acompaniate de aplauze si tonuri ridicate de lauda. La final, m-am ridicat si am parasit sala, dand tonul unui nou rand de aplauze.

Poze Rambo

Trailer Rambo

Subtitrare Rambo

Alte filme:

1. Source Code (2011)
2. The Ledge (2011)
3. Arena (2011)