Nota mea:

Daca sunteti in dispozitia necesara pentru a viziona un film agreabil de familie, care abordeaza si dezvolta teme rupte din realitatea cotidiana, tratandu-le intr-o maniera nepretentioasa si lipsita de fite si in care personajele principale jongleaza cu elementele de umor voluntar sau involuntar, scotand din gura replici care mai de care mai acide si mai haioase asa cum un prestidigitator scoate pui de iepurasi din joben, atunci filmul “Smart people” al regizorului israelian Noam Murro s-ar putea sa fie exact alegerea potrivita pentru o seara relaxanta de week-end.

In esenta profesorul universitar de literatura victoriana Lawrence Wetherhold, ramas vaduv cu foarte multi ani in urma si fiind fortat sa isi creasca de unul singur cei doi copii adolescenti pe nume James si Vanessa, nu reuseste sa treaca peste tragedia cumplita din viata lui devenind ursuz, morocanos, nesociabil, inadaptat si incapabil sa comunice in mod autentic cu studentii sau chiar cu propriile progenituri. Pana in acest moment al actiunii eroul nostru seamana oarecum cu Dan Burns, interpretat de catre Steve Carell in pelicula “Dan in real life“, cu precizarea ca in vreme ce Dan avea o relatie personala extrem de apropiata cu cele trei fiice ale sale, desi era exagerat de protector atunci cand venea vorba de bunastarea lor, Lawrence a abandonat puntile de comunicare cu copiii lui, traind cufundat intr-un soi de univers paralel in care problemele serioase si grave cu care se confrunta acestia nu ajung pana la el.

Sincera sa fiu nu mi l-as fi imaginat pe actorul Dennis Quaid jucand rolul tatalui neglijent si total desprins de realitatea curenta, care nu stie ca fiica sa in varsta de 17 ani il considera un model in viata si se straduieste printr-un masochism ciudat sa fie vesnic nefericita doar pentru ca el este nefericit, neavand nici o prietena la scoala, renuntand in mod deliberat la orice distractie specifica varstei, maturizandu-se prea devreme si erijandu-se intr-o persoana responsabila si mereu cu capul pe umeri, care tine familia unita si se ingrijeste de toate lucrurile de care ar fi trebuit sa se ocupe o mama absenta. Iar daca adaug faptul ca in pielea Vanessei aluneca perfect noua adolescenta teribila a Hollywood-ului – Ellen Page (care ne-a lasat cu gura cascata prin prestatia ei dezinvolta si plina de naturalete din pelicula “Juno”), atunci probabil ca am starnit macar interesul celor care au vizionat anterior pelicula respectiva si au apreciat-o pe haioasa si foarte tanara actrita americana. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine, exista multe asemanari intre eroina Juno MacGuff si eroina Vanessa Wetherhold in sensul ca ambele dau dovada de umor, debitand replici sarcastice, ironice si autoironice si avand reactii prompte si la obiect la orice fel de problema, dar impresia mea a fost aceea ca in filmul de fata Ellen Page nu era nimic altceva decat un copil in deriva, fara repere clar stabilite de care sa se agate, care se folosea de inteligenta ei vie si de vorbele muscatoare ca de o supapa de evacuare a frustrarilor sale profunde si ca de o modalitate de evadare din existenta ei terna, trista si chinuita. In tot cazul personajul a carui partitura i-a fost repartizata lui Ellen Page, desi nu poate fi considerat un personaj principal in adevaratul inteles al cuvantului, a fost unul atent construit de catre scenarist, acordandu-i-se privilegiul de a fi sarea si piperul de care avea nevoie acest film pentru a nu aluneca pe panta derizoriului si a banalitatii. Ca sa fiu corecta pana la capat trebuie sa punctez si evolutia eroului Chuck Wetherhold (interpretat de catre Thomas Haden Church), fratele adoptat al lui Lawrence, a carui aparitie intempestiva si survenita la momentul oportun in viata familiei Wetherhold le da membrilor acesteia numai in aparenta existenta peste cap, dar ii ajuta totodata sa restabileasca relatia de comunicare pierduta dupa moartea sotiei si respective mamei lor Caroline, sa fie mai receptivi la necazurile sau la reusitele celorlalti, sa se cunoasca mai bine unii pe altii si sa isi impartaseasca reciproc sentimentele si frustrarile.

Sarah Jessica Parker, interpreta doctoritei de la urgente pe nume Janet Hartigan, care devine iubita si mama celui de-al treilea copil al profesorului Lawrence Wetherhold, vine sa completeze in mod fericit distributia peliculei “Smart people” chiar daca in ceea ce ma priveste nu am fost si nu sunt o fana a ei sau a eroinei Carrie Bradshaw din serialul TV sau din filmul pentru marele ecran “Sex ant the city“.

Un film despre oameni simpli cu probleme complexe, un film cu oameni inteligenti, dar care au uitat faptul ca pricipala valenta a limbajului este aceea de a servi ca instrument de comunicare intre semeni, un film realist si autentic, dar care nu frapeaza prin ceva deosebit si care nu iese la rampa cu nimic special sau complet original, care primeste din partea mea o nota de 7 si recomandarea de a-l viziona macar o data intr-o seara de sambata sau duminica seara impreuna cu familia.

Poze Smart People

Trailer Smart People

Subtitrare Smart People

Alte filme:

1. Morning Glory (2010)
2. The Artist (2011)
3. Bună, ce faci? (2010)
4. Friends with Benefits (2011)