Filme 2009 - The Burning Plain (2008)

plainn

Nota mea:

Cand e vorba de laitmotiv ca metofora, Guillermo Arriaga (co-scenarist la “21 Grams,” “Amores Perros”, si “Babel”) nu se-ncurca: “The Burning Plain” putea la fel de bine sa se cheme “Cicatricea”, doar ca, intr-adevar, toate semnele pe care le scoate la iveala, mai mult sau mai putin voalat, sunt plasturi de dragul supravietuirii, bandaje-nvechite peste rani mocnite, care ard aidoma campiei din titlu.

Cicatricea declansatoare – Scenaristul isi structureaza subiectul in dublu helix: doua cronologii atrase in campul magnetic al aceleiasi tragedii se impletesc usor deconcertant la inceput, ca sa ni se aseze ulterior intr-o ordine limpede, de la sine, fara indicatii cronologice suprapuse-n post-productie. Gina, o mama si sotie casnica (Kim Basinger) isi petrece zilele alaturi de amantul ei intr-o rulota, undeva in desert – ideea de oaza a reinvierii ni se imprima din start pe retina, cand o vedem tremurand de fericire cu neindemanarea omului dezobisnuit sa aiba parte de ea. Femeia care, in realitatea din afara rulotei, sufera de-sexualizarea aferenta victoriei amare asupra cancerului de san, e rapusa in plin zbor catarhic din cauza unui exacerbat simt al indreptatirii pe care copiii o proclama asupra parintilor. Inversunata ca toti adolescentii sa isi arate dezamagirea, mai curand decat sa si-o declare pe fata, fiica Ginei, Mariana, da foc rulotei si, ca orice impuls uman agravat de ironia cosmica, isi ucide mama, din greseala…

Cicatricea voit provocata si sustinuta – In interpretarea desavarsita a lui Jennifer Lawrence (pe merit premiata la Venetia cu distinctia Marcello Mastroianni, pentru o tanara actrita de urmarit in viitor), Mariana se sincronizeaza, printr-o indaratnicie citita pe fruntea-ncordata, cu varianta ei de peste ani, jucata, sub aliasul Sylvia, de Charlize Theron: prima seteaza premisa tragica, experienta omorului care o modeleaza intr-o persoana distanta, ingropata sub propriile greutati; iar a doua urmeaza firul peste ani, impietrita in deprinderea non-comunicarii, glaciala, atragatoare prin aura de mister, si atat de inchisa emotional incat nepasarea aluneca in masochism. Sylvia nu se poate ierta si isi hraneste nevoia de pedeapsa prin acte auto-distructive (sex de-o noapte) la care se deda absent, dupa cum tot printr-un val indiferent, ca un izolant, Mariana de-atunci tinuse odata o bricheta aprinsa pe propria-i piele…

Cicatricile pereche – Dupa trauma curmarii a doua vieti, Mariana se abandonase unei idile cu fiul amantului Ginei, o reparatie improvizata din concursul de-mprejurari care a facut ca baiatul sa-si deplanga pierderea cu sinceritatea si foamea unei inimi in deriva, lasate descoperite. Mariana, initial si ea in deriva – lesinul cunostintei, ca mecanism de autoconservare – ii oferea acoperire temporara, cu scadenta clara: pana cand ceva (a fost sa fie nasterea copilului lor) avea sa o trezeasca din amorteala negarii propriei vine si sa o catapulteze intr-o viata de auto-flagelare prin singuratate. Arsurile cu bricheta pe care si le fac cei doi tineri in desert, fiecare siesi, servesc scopuri multiple si chiar contradictorii: pe de o parte simt, catarhic, ca un bocet personalizat, a suta parte din “arma crimei”, isi stanteaza pe veci doliul in carne, si, pe de alta, ca o replica la ritualul infratirii prin taierea-n palma si amestecarea sangelui, isi declara increderea intr-o legatura tip suflete-pereche, care nu se va rupe dupa cum cicatricile nu vor disparea cu timpul. Insa, in plus, reala dimensiune disfunctionala a actului este zvarcoleala interioara la care se supune Mariana, cea cu initiativa, cea care astfel isi expune culpa in vazul lumii, si o va ispasi toata viata. Momentul de rascruce va surveni cand Mariana (sau mai curand reinventarea ei, Sylvia) va intrezari si alte valente ale cicatricei…

Cicatricea ca punte de legatura – Pe Sylvia, o Mariana pipernicita emotional, fiica ei Maria o salveaza transportand-o in prezentul pe care micuta, acum cu atat mai mult, il traieste la maximum: cand un accident ii trimite viata in picaj, fata de 14 ani trece granita din Mexic in State si schimba datele problemei care pana acum permanentizasera o stare de suspensie pentru Sylvia – o intoarce cu susu-n jos, pana cand vechea cicatrice de la incheietura mamei capata acelasi ton romantizat ca o veche fotografie galbejita. “Tata are o arsura in acelasi loc; zice ca a facut-o ca sa nu te uite niciodata”, ii spune Maria lui Sylvia. “Si eu la fel”, raspunde ea. Apoi: “Si eu am o cicatrice [...] Am cazut cand aveam trei ani” – dar mama care si-a parasit copilul la cateva zile dupa ce i-a dat nastere nu are de unde sa stie asta, iar acest schimb de replici vine sa sublinieze cat are ea de recuperat, de dres. Cicatricea se scutura de semnificatiile intunecate din trecut, pastrand doar nuanta unui suvenir si potenta unei reconectari intre tata, fiica si mama instrainata, toti trei purtand “tatuajele” vietii si pe dinafara si, mai ales, pe dinauntru, toti trei avand macar asta ca punct comun de pornire.

Primul cadru din “TBP” ne arata rulota in flacari, si, chiar daca pe parcurs vedem si locul cicatrizat din mijlocul campiei, dintr-o panorama a ramasitelor innegrite nu rezulta vindecarea, dupa cum si o arsura vindecata poarta in tesut amintiri care inca ard. Pentru toata alegoria asta pe care o ghicim intre randurile scenariului sau, datorita nu in mica masura si abilitatilor lui regizorale in transpunerea pe ecrane(-le de festivaluri, evident), filmul lui Arriaga merita 8 stele la epolet.

Poze The Burning Plain