Nota editorului :

Marturisesc ca acest film nu mi-ar fi atras în mod deosebit atentia daca nu as fi remarcat pe generic combinatia a doua nume ce garanteaza din punctul meu de vedere un succes: scenaristul David Benioff si regizorul Marc Forster, de la care am primit în dar o alta pelicula care mi-a mers la suflet – “Stay”.
“The kite runner” este un film emotionant si zguduitor în acelasi timp deoarece prezinta într-un mod foarte direct, neromantat si fara menajamente o realitate politica, sociala si istorica de la care am prefera sa ne întoarcem fata si sa ne prefacem ca nu exista si anume criza din Afghanistan. Fie ca este vorba despre Afghanistanul de acum 20 de ani, invadat de catre rusi si cu populatia silita sa îsi caute adapost departe peste hotare, fie ca este vorba despre Afghanistanul începutului de secol XXI, terorizat de catre fortele militare talibane, situatia nu pare sa se fi schimbat prea mult pentru locuitorii de rand ai acestei tari. Pretutindeni vezi pisaje urbane dezolante si aride, strazi înguste si întesate pana la refuz de oameni, case mici si îngramadite unele în altele, negustori de peste expunandu-si marfa pe marginea drumului, copii lipsiti de copilarie ce par sa fi învatat din frageda pruncie semnificatia cuvantului ura si care deja fac diferentieri pe criterii etnice, oprimandu-i pe reprezentantii populatiei afgane defavorizate Hazara, pe care îi considera niste intrusi datorita înfatisarii lor cu trasaturi asiatice, orfelinate saracacioase si mizerabile în care sute de copii mutilati, maltratati si abuzati sexual îsi plang nefericirea. Iar peste toate acestea pluteste un aer de dezolare, disperare si saracie ce pare sa ucida orice speranta si orice farama de încredere într-un viitor mai luminos.
În acest context, jocul copilaresc al înaltarii de zmeie în vazduh devine un fel de simbol al libertatii de gandire si de expresie, motiv pentru care, dupa venirea la putere a cruzilor si inumanilor talibani, acesta unica modalitate de a evada din realitatea cotidiana este interzisa. Dar personajul principal al filmului – Amir – detine si un alt secret prin intermediul caruia se poate sustrage ororilor ce îl înconjoara si anume evadarea în lumea de visare si reveerie pe care o creeaza harul lui de inventator de povesti.
Prietenia si loialitatea ce pareau indestructibile dintre copiii Amir si Hassan, un afgan înstarit si cult si un servitor hazara sarac si analfabet, indica faptul ca mai exista speranta pentru aceasta lume aflata în pragul colapsului, ca se mai pot naste sentimente curate între oameni care nu tin seama de diferentele de clasa sociala, cultura sau religie. Dar în momentul în care Amir asista fara sa intervina la scena înfioratoare în care micutul si lipsitul de aparare Hassan este atacat si violat de catre xenofobul Assef (ce va deveni mai tarziu un adept fidel al talibanilor care si-a pastrat aceleasi înclinatii sexuale deviante), prietenia lor este dinamitata si nu mai exista cale de întoarcere pentru ca Amir nu va fi niciodata capabil sa îsi ierte lasitatea si sa depaseasca sentimentele de culpa care îl coplesesc. Compensatia morala vine, din pacate, prea tarziu pentru Hassan, la scurta vreme dupa ce el si sotia sa au fost ucisi de catre talibani, dar îi ofera posibilitatea lui Amir sa îsi spele pacatele fata de vechiul si loialul lui prieten prin adoptarea fiului acestuia Sohrab, pe care îl smulge din mainele persecutorilor talibani cu mare dificultate, printr-o actiune curajoasa si plina de pericole.
Poate personajul cel mai moral si mai demn de respect este Baba, tatal lui Amir, care îsi pastreaza verticalitatea pana în clipa în care este rapus de o boala incurabila si de la care provin cele mai semnificative fraze rostite pe parcursul derularii acestei pelicule. Nu pretind ca citez exact, dar exista acolo o afirmatie de genul: Cea mai des întalnita infractiune este furtul pentru ca atunci cand ucizi furi viata cuiva, iar atunci cand minti furi dreptul la adevar al altcuiva.
Si nu vad alte cuvinte mai potrivite cu care as putea sa închei acest comentariu…

No related posts.