The-Limits-of-Control

Nota mea: **********

The Limits of Control e un eveniment cool. Uitandu-ma la scena in care Tilda Swindon, imbracata in bej, cu o peruca alba, manuind o umbrela transparenta, il intreaba pe Isaach De Bankolé (unul dintre actorii fetis ai lui Jarmusch) daca ii plac filmele vechi, m-am gandit ca planificarea/realizarea/promovarea filmului e o treaba de zeci de ori mai interesanta decat filmul in sine. Imi imaginez cum pasionatii de film din Spania alergau cu Iphoneuri dupa Bill Murray, Gael Garcia Bernal si insusi Jarmusch pe strazile din Sevilla si cum criticii/bloggerii se imbulzeau sa-l intervieveze pe regizor. Puteam fantaza linistit si o ora despre asta- cand reveneam la film, nu simteam ca as fi pierdut ceva.

Filmul acesta e o sofisticarie de montaj. Tot ceea ce Jarmusch decide sa foloseasca e in  favoarea obiectivului camerei de filmat- strazi spaniole, oameni imbracati ca la o decernare de premii, fantani, galerii de arta (toate marcate cu insigna pretentiosului-nenumarate slow motionuri). Aceste elemente nu sunt legate de o poveste, ci de inerenta lor senzoriala; altfel spus, fantana e o fantana (frumos/perfect/a la reclame Perroni filmata) si nu are vreun rost in poveste (care, la randul ei, cu indulgenta poate fi numita asta).

De Bankole e un (emblematic-de duzina) asasin, trimis in Spania. O data la cateva zile, el se intalneste cu cate un intermediar, care ii da o cutie de chibrituri care contine o hartie cu adresa intalnirii cu viitorul intermediar (lucrurile luand o asemenea amploare incat ajungi sa te intrebi daca exista un punct final al itinerariului). Fiecare intermediar prilejuieste cate un cameo chic; G.G. Bernal face pe cowboyul (dar prosteste ca e macho probabil doar vreo cateva adolescente moarte dupa linia maxilarului sau), John Hurt e un chitarist senilizat care lamureste problema cuvantului “boem” etc. Sigur, cei preocupati se pot ocupa de simbolistica lui Jarmusch (fara de care, daca exista cu adevarat, el nu ar insemna mai nimic). Doua replici sunt repetate de mai toate personajele, semn ca nu avem de-a face cu o poveste care se dezvolta progresiv, ci cu un eseu video de doua ore in care Jarmusch ne spune ce e viata, bazandu-se pe efectul repetitiei, ca in cazul unui rondel. Nu spun ca nu are ceva de zis, dar efortul pe care il solicita e cel putin iritant. Pretentia de a se pune pe sine inaintea povestii/actiunii e una care arareori e de succes (si pe care o folosea mult mai ponderat in celelalte filme ale sale).

Ca in alte filme ale autheurului, avem un barbat cu o misiune, doar ca de data asta excesiv de taciturn (chiar mai mult decat Whitaker in Way of the samurai). Femeile sunt (delectabil) de dezbracate (te iubim, Paz de la Huerta), brusc, fara explicatii, la fel ca-n Broken Flowers. Lui Jarmusch nu-i plac femeile “propriu-zise”, cu mai multe straturi identitare, ci cele plate, dar splendid de frumoase, asa cum le vedea el, probabil, in reviste, cand avea 15 ani. E o preferinta care da bine pe ecran, dar te lasa confuz daca vrei sa si reflectezi la intelesurile unei scene sau ale unui personaj.

De evitat daca aveti, sanatos in sine, o apetenta pentru filmele in care se intampla ceva. Dar poate fi o experienta tolerabila din pricina imaginii si a sunetului foarte bine realizate, care chiar daca imbraca o futilitate narativa, o fac la un nivel de stilizare rar de gasit in epoca filmelor de speta 4,3,2. In plus, cele cateva momente coregrafice cu muzica spaniola si chiar intelepciunile de pahar livrate de Jarmusch prin intermediul castului sau “oh, so cool” nu pot fi catalogate drept insuportabile, ci stranii/obositoare- dar sigur, exista un public si pentru asta.

Poze The Limits of Control

Poze  - The Limits of Control Poze  - The Limits of Control Poze  - The Limits of Control Poze  - The Limits of Control Poze  - The Limits of Control

Trailer The Limits of Control

Subtitrare The Limits of Control

Alte filme:

  1. The Lookout (2007)
  2. Whiteout (2009)
  3. Trailer B – Daybreakers (2009)
  4. Trailer – Breaking Point (2009)