Nota mea :

Genul horror nu se înscrie tocmai printre preferinţele mele şi din acest motiv nu pot pretinde că am vizionat foarte multe pelicule care să facă parte din acesta categorie, ceea ce este şi bine şi rău în cazul de faţă. Aspectul negativ este acela că nu pot face comparaţii pertinente între „El Orfanato“, care aparţine şcolii spaniole de cinematografie şi se află undeva la graniţa dintre horror, thriller şi dramă şi alte filme de acelaşi gen produse în ţări diferite, aspectul pozitiv fiind reprezentat de faptul că mă pot concentra mai profund pe filmul în discuţie, făcand abstracţie de toate influenţele care mi-ar putea veni din alte direcţii şi judecandu-l ca pe o entitate de sine stătătoare, cu calităţile ei indiscutabile şi cu defectele ei mai puţin vizibile.

Regizat de către Juan Antonio Bayona şi bucurandu-se de aportul extraordinar al talentatei actriţe Belén Rueda (pe care eu personal am remarcat-o în rolul Juliei din pelicula spaniolă “Mar adentro”), „El Orfanato” dispune de toate ingredientele necesare pentru a putea fi considerat o reuşită, îmbinand armonios poveşti cu fantome care îţi dau fiori pe şira spinării, mistere nedezlegate din trecut, jocuri ingenioase care conduc la descoperirea unor indicii preţioase în rezolvarea cazului, apariţia unor spectre stranii şi înspăimantătoare şi scene moderne de spiritism, realizate prin intermediul unui medium care are capacitatea de a face o regresie în timp pentru a intra în contact cu spiritele neliniştite ale copiilor dispăruţi în condiţii suspecte.

Ideea care stă la baza demersului disperat al Laurei Sanchez de a-l găsi pe Simon, băieţelul în varstă de 7 ani infectat cu virusul HIV, care a fost adoptat de ea şi de soţul ei Carlos şi pe care îl iubesc amandoi ca şi cum ar fi copilul lor biologic, este aceea că nu există nimic care să poată sta în calea dragostei unei mame, care se simte sfaşaiată pe deasupra şi de sentimente de culpabilitate, reproşandu-şi (în mod nejustificat) că nu i-a acordat suficientă atenţie şi grijă şi nu l-a supravegheat mai îndeaproape pe copil. În opinia mea cheia întregului film este întrebarea pe care i-o pune Laurei femeia-medium Aurora şi anume pană unde este dispusă să meargă pentru a-şi reîntalni băiatul, precum şi fraza potrivit căreia “nu trebuie să vezi pentru a crede, ci trebuie să crezi pentru a vedea”, de aici începand renunţarea la metodele clasice de căutare a băieţelului dispărut (în special cele propuse de poliţie şi care şi-au dovedit ineficienţa timp de aproape 9 luni) şi intrandu-se pe terenul alunecos al paranormalului, într-o lume bantuită de spirite mai mult sau mai puţin prietenoase. Faţă de soţul ei Carlos, care respinge din principiu lucrurile pe care nu le poate percepe cu ajutorul celor cinci simţuri şi cărora mintea lui nu le poate găsi o explicaţie plauzibilă, Laura este mai curajoasă, mai receptivă la stimuli şi mai deschisă în a explora noi dimensiuni, ea avand avantajul de a fi provenit din acelaşi mediu ca şi copiii morţi cu 30 de ani în urmă în condiţii neelucidate, care fuseseră în trecut prietenii ei de joacă şi colegii ei de suferinţă la orfelinat: Enrique, Victor, Alicia, Rita şi Martin.

Clădirea impozantă a orfelinatului (care pare să fie el însuşi un personaj în această poveste tragică, ascunzand secrete îngrozitoare), cumpărată peste ani de Laura cu scopul de a o renova şi de a o transforma într-un cămin confortabil pentru copiii abandonaţi, devine spaţiul terifiant în care orice este posibil, în care lumea morţilor se intersectează cu lumea celor vii şi interacţionează cu ea în moduri neaşteptate şi în care anormalul se manifestă la tot pasul. Pe cat de frumoasă este arhitectura exterioară veche a acestei construcţii în timpul zilei (fiind plasată într-un loc de o frumuseţe sălbatică, cu vegetaţie luxuriantă, cu plaje scăldate în lumina soarelui, cu nisip fin ca aurul, cu valuri înspumate spărgandu-se de stanci şi cu grote întunecoase şi înguste), pe atat de ameninţătoare se desenează ea pe cerul negru al nopţii, prevestind numai nenorociri.

Aşadar „El Orfanato” merită văzut pentru peisajele absolut superbe, pentru coloana sonoră inspirată, care punctează şi susţine foarte bine momentele de mare tensiune şi încordare ale filmului, pentru jocul actoricesc fără scăpare al lui Belen Rueda şi pentru că reuşeşte să păstreze pană la final suspansul şi vă va ţine fără îndoială ţintuiţi în fotoliu, cu sufletul la gură şi cu ochii ieşiţi din orbite, timp de aproximativ 2 ore. Deznodămantul pierde ce-i drept un pic la capitolul credibilitate deoarece îţi vine greu să accepţi că cineva care nu crede în existenţa lumii de dincolo de aparenţe ar putea să aibă o revelaţie în al doisprezecelea ceas, dar pe ansamblu filmul este bine realizat, bine interpretat şi prezintă toate premizele unei vizionări reuşite, drept pentru care primeşte nota 9 din partea mea.

Trailer The Orphanage

Alte filme:

1. The Town (2010)
2. Buried (2010)
3. Paranormal Activity 2 (2010)
4. The Rite (2011)