Nota mea:

L-am ochit, cu jind, pe vremea cand eram altcineva, cand ma invarteam in alt cerc, alaturi de alte prietene, care se zgaiau si ele la aceleasi filme si planuiau aceleasi maratoane nocturne ca si mine. In liceu, de dimineata pana seara pamantul dadea runde doar ca sa ma duca in momentul x, cand aveam sa vad filmul y. Iar “The Pacifc and Eddy” a fost tinta uneia dintre cele mai frustrante vanatori de comori pentru ca, independent fiind, cu un buget-siret in spate, nu aveam siguranta ca o sa apuc sa-l vad vreodata. Acum, prin nu stiu ce minune, a aparut pe DVD – l-am pescuit, si restul intalnirii fermecate e mai jos, scris cu cel mai implinit zambet pe fata

Ryan Donowho este muzicianul calator Eddy; dar, desi actorul are aspiratiile, experienta de tobosar (efemera, in formatia Pagoda) si performantele prin metrouri la activ, background-ul lui Ryan ramane acolo, in fundal, si nu e tesut ajutator in rolul sau din film – tPaE are alta poveste, mai intensa, de spus. Cand Eddy se intoarce in orasul si la prietenii si la viata pe care le lasase in urma cu un an inainte, nu stim nimic despre motivele plecarii lui, a renuntarii lui cronice sau a vagabondajului perpetuu; nici dupa cortina de final nu ramanem cu o cronica definita sau o linie narativa trasata hotarat, doar cu presupuneri si un sentiment ciudat, eteric. Post-vizionare te podideste o amorteala a simturilor, rezultatul unui asediu continuu al unui soundtrack formidabil si al unei cinematografii splendide. Totul, intr-o coaja de nuca, in note joase, dar “lovind” consecvent: imaginile soarelui printre frunze, ale unui dans subacvatic, acordurile de pian peste care se unduiesc trei silfide etc.

Proaspat sosit, Eddy re-innoada prieteniile abandonate, cu Barron (Mark Gregg, mort curand dupa incheierea filmarilor), iubita lui Farah (Susan Highsmith) si pictorita Chelsea (Dominique Swain). Pe cei patru ii leaga amintirea unei tragedii pe care scenaristul-regizor Matthew Nourse doar o contureaza, tangential, fara sa atinga in plin punctul nevralgic. Dar tot dand cercuri in jurul cozii, pastratorii secretului ajung pe nesimtite sa isi concentreze atentia chiar acolo, la radacina tuturor problemelor actuale. Caci, ramasa in trecut, data uitarii doar prin vointa pura, clipa asta de referinta la care se raporteaza intregul film nu a fost nicicand ingropata total. Puroiul ei ii ataca pe cei patru, ingreunandu-le comunicarea si condamnandu-i la decizii pripite: Eddy, cel care s-a amagit cu fuga la propriu pana cand nevoia reconectarii, sau a unei incheieri de conturi, l-a prins din urma, este si cel mai descumpanit. Se complace intr-un gen de echilibristica, impleticindu-se confuz intre Chelsea si Farah, dar de fapt incapabil sa relationeze cu nici una dintre ele. Ca un ceas care a stat si incearca sa se intoarca singur, Eddy esueaza.

Nu e nimic simplu, dar nici extrem de complicat, la tPaE: o calatorie scurta prin psihicul tanar, care s-a poticnit undeva si nu se lasa ghidat din exterior spre vreun tarm. Desi o discutie rasarita oarecum artificial, ca un deus ex machina ratat, intre Eddy si Silhouette-ul lui Nikki Sudden (si el mort curand dupa incheierea filmarilor), ii propune primului descarcarea proverbiala catre un strain, salvarea nu se materializeaza. Acul a sarit, placa s-a zgariat, iar Eddy, ca orice tanar prins fara scapare in spatele propriului zid, nu poate iesi din umbra celor petrecute. Asa ca, la final, se lasa purtat in locul de unde a incaput totul…

Per total, un film mic manat de pretentii mari – realizate, in ciuda limitelor impuse de buget si, de ce sa nu recunosc, jocul actoricesc, pe alocuri stangaci. Oricum, merita 7 stele la epolet, macar si pentru ca mi-a rasplatit din plin lunga asteptare.

Trailer The Pacific and Eddy

No related posts.