Nota mea:

Desi nu ii lipseste consistenta tematica si drama de situatie, Tokyo Sonata a fost apreciat (si premiat la Cannes si Mar del Plata anul asta) in principal pentru ca e un film “frumos”. Ce poate insemna asta? In primul rand, imaginea. Cadrele sunt atat de migaloase, luminile atat de bine dozate, culorile puse in echilibru, incat ai impresia ca e mai degraba o expozitie de fotografii (unele bune, nu din alea cum gasim pe peretii puburilor de la noi). Apoi, ar fi muzica (cu si fara legatura cu titlul filmului). Coloana sonora e interpretata cu instrumente clasice, dar nu intr-o maniera plictisitoare, reusind sa indice momentele de tensiune ale filmului, mai ales cand personajele erau prea timide sa o faca (si asta se intampla in mare parte din poveste).

Ryhuei lucreaza pentru o mare companie. Ironic sau nu pentru starea de fapt din Asia, e dat afara pentru ca o chinezoaica poate sa-i faca munca la fel de bine, dar pentru jumatate din salariul sau. El nu gaseste puterea de a-i spune sotiei ca a fost dat afara, asa ca simuleaza ca merge la serviciu. De fapt, merge in parc sau la coada la Somaj, unde nu gaseste alt job. Dupa o vreme, isi da seama ca sunt multi altii ca el, someri eleganti, cu telefoane argintii cu clapeta, care mananca la cantina saracilor. Megumi, sotia lui, e profound nefericita (si fara sa stie ca nu mai au bani). Dar, asa cum traditia gospodareasca a familiei japoneze i-o cere, ea tace si are grija de copii, intervenind peste sotul ei doar cand acesta isi bate unul dintre copii. Ryhuei nu e nici erou, nici anti-erou. E doar un om in criza. In filmele neverosimile cu oameni in criza (vezi Jerry McGuire), personajul gaseste puterea de a trece peste greutati, de a-si recupera averea si de a racola o femeie. In schimb, in viziunea cinica a regizorului Kiyoshi Kurosawa, Ryhuei gaseste puterea de a-i arde cateva palme fiului cel mic. In plus, nu-l poate opri pe cel mare sa se inscrie in armata americana. Ryhuei e genul de individ care se invarte in cerc, lovindu-se cu capul de pereti, blestemandu-i pe altii (cam cum se intampla cu personajul lui Paul Giamatti din American Splendor).

Exista o imagine antrenanta/exotica/turistica pe care vesticii o au despre japonezi si pe care K. Kurosawa o deconstruieste cu mult bun simt. Japonezii nu sunt prea prosperi, nu au demnitate, nu sunt atat de perversi si inventivi sexuali cum ii place restului lumii sa vada. Multi dintre ei sunt lipsiti de orizonturi si sunt abuzivi in familie, ascunzandu-se in nisele pe care traditiile seculare le permit. Japonezii sunt foarte respectuosi cu conceptul de normalitate, si pentru a nu-l stirbi, sunt in stare chiar sa-si sacrifice “fericirea”. Profesoara de pian a unuia dintre fiii lui Ryhuei e divortata; pe langa faptul ca e evitata din pricina asta, chiar si ea stie ca a facut un lucru de neiertat. Se comporta ca si cum divortul a echivalat cu a sugruma un sugar sau un batran in scaun cu rotile. Evident, nu exista o “militia” care sa-i vaneze pe cei care deviaza de la stilul de viata japonez. E totul o iluzie, dar una de care Ryhuei, de exemplu, tine cu dintii. La urma, Tokyo Sonata e un film despre frica de schimbare si despre problemele de comunicare din societatea japoneza. Mare parte din problemele personajelor s-ar fi putut rezolva cu discutii in care fiecare sa fie dispus sa negocieze. Asta nu se intampla, desigur. Vietile lor se complica tragicomic pentru ca fiecaruia ii e teama sa-si asume “riscul” de a vorbi cu celalalt, lucru care e mai straniu (si interesant, zic eu) decat, sa spunem, niste roboti colorati cu accent de Brooklyn.

Poze Tokyo Sonata

Trailer Tokyo Sonata

No related posts.