Filme 2009 - Un conte de Noël (2008)

Un conte de Noël

Nota mea:

Sa fie clar de la-nceput: m-am dus la Multiplex, pe ploaie si vant, sa vad filmul asta frantuzesc nu pentru ca m-a dus de nas titlul festiv sau clasarea lui drept comedie – ci pentru ca eram curioasa cati s-au pacalit. La vizionarea de ieri, balantul numara doi rataciti. Trei, daca punem ghidus la socoteala distribuitorul filmului in Romania, care nu stiu din ce nebunie temporara s-a gandit sa scoata publicul de pe regimul paine-si-circ cu ceva French cuisine. Cu totul, noi “publicul” compuneam un cadru asa de intim incat alte cinematografe s-ar fi miluit de proiectionist si ne-ar fi trimis acasa. Dar nu ma plang: “UcdN” e genul de film pe care vrei sa-l respiri prin toti porii, fara sa-ti pufaie nervos alte zece persoane-n ceafa cand trec cele doua ore regulamentare de autocontrol.

La cele 150 de minute ale ei, dramedia s-a desirat uniform si usor, cat sa ma prinda in mrejele familiei disfunctionale de pe ecran. Marcata de naturalete, raceala si individualism deseori rautacios, relatia dintre membrii familiei Vuillard mi s-a parut absolut captivanta; supraincarcata si delicioasa ca masa de Craciun – si la fel de chitita pe implozie cand intri cu pofta-n ea. Desigur, sarbatoarea nu are mai nimic de-a face cu intriga in sine, ea serveste doar pentru a reuni odraslele, si lastarii aferenti lor, in casa parinteasca, tinuta de Junon (Catherine Deneuve), mama bolnava de leucemie. Dar totul e haotic inauntrul ramei asteia cat de cat stereotipice: de la trecutul lor comun, care arunca in fundal umbra mortii prea timpurii a unui fiu, la prezentul care, electrizat de turuiala pe subiectul bolii matroanei, cu atat mai mult sta sa se darame sub bagajul anilor. Ca armonia familiala e fragila ar fi o descriere nu doar cliseica ci si eufemistica in cazul asta – sa luam o sectiune transversala, de la tulpina la vlastari.

Mama e o femeie rationala si aprig de sincera, o inca frumoasa Doamna, discriminanta pe fata intre plozii din osu-i domnesc. Ceea ce nu impiedica tot clanul sa se supuna testelor pentru a-i sari in ajutor cu maduva osoasa. Sotul ei, Abel, care convoaca pacifist reuniunea, are destul cap – ca si un surplus de sensibilitate incapacitant – incat sa isi concentreze atentia doar pe rezolvarea crizei familiale actuale, potential letale, si zigzagheaza cu tact printre turbulentelele colaterale. Fata cea mare, Elizabeth, se ineaca intr-o nemultumire fara fund sau fundament, pe care ceilalti au tolerat-o de-a lungul anilor, mai mult din instinct de-autoconservare, acceptand, de exemplu, fara carteala decretul ei de-ostracizare a fratelui Henri din familie. Mezinul Ivan, fratele mijlociu Henri si varul Simon ar putea trece drept elementii iesiti relativ fara sechele din tot ghiveciul – cu mentiunea ca, mai in tineretile lui depresive, primul i-a santajat emotional pe ceilalti doi ca sa… castige fata, pe sleau. Acum aceasta Sylvia (Chiara Mastroianni) e sotia si mama copiilor lui, si, fara sa bage nimic de seama dinauntrul mariajului ei fericit, mai e si indiferenta posesoare a inimii lui Simon, care se tot sfarseste traind de ani de zile pe firmiturile simplei ei prezente. Henri (Mathieu Amalric) s-a adaptat la exilul impus de sora sa… mai mult sau mai putin: cand se vede donator compatibil cu acte-n regula pentru Junon, isi pune triumfator la bataie maduva pentru un loc la masa de Craciun, si pentru ocazia de a-i scoate ochii cu asta lui Elizabeth.

Oricat de multe foite ar avea dramapopeea asta, liantul ii e dat de o mana regizorala dibace, care scoate arpegii de virtuoz din pendulari temporale inainte-inapoi, din franturi, de conversatie si de poveste in sine, prinse cap la cap fara ca vreun moment mort sa dilueze savoarea. Sub bagheta lui Arnaud Desplechin, capitolele (punctate cu titluri si tot felul de artificii imagistice) curg lin, iar actorii de calibru isi invart spectatorii pe degete cu nonsalanta – osciland la un moment dat bulversant intre participarea la evenimente si fixarea camerei ca sa i se destainuie (ei, si noua totodata!) ca-ntr-un jurnal video. Dar mai mult decat orice, “UcdN” e o delectare daca iti poti intarca simtul umorului indopat pana la refuz din silicoanele comediilor de tip Hollywood . Scenariul asta nu scuipa glume in cartuse previzibile, ci construieste o asemenea legatura intre personaje pe de-o parte, intre viata lor tragi-comica si spectator pe de alta – incat empatia pura iti subliniaza ca un marker fosforescent comicul situatiilor. Poate ca trebuie sa ai un minim de sange european/latin pentru a prinde din zbor highlight-urile fara sa-ti incurci picioarele in griul premisei. Dar chiar daca, factual, “UcdN” nu-ti pare a promite hohote de ras, exact de asta e capabila povestea si cei implicati in ea: sa se desprinda de realitatea mortii, indeajuns pentru a-si “spala” din rufaria familiala, si nu peste masura, ca sa nu se auto-caricaturizeze. As putea vorbi la nesfarsit de filmul asta – asa ca pun punct fortat aici, si tintuiesc 8 stele jumatate la epoletul povestii de Craciun.