Filme 2011 - World Trade Center (2006)

world_trade_center

Nota mea:

“He’s gonna die if you don’t get him out soon. And the only thing in the way is my leg. I want you to cut it off. Just cut if off! I can live without a leg…”

Va aduceti aminte de 9 septembrie 2001?… Una din zilele care ne-au marcat adanc, chiar daca nu suntem americani. Tin minte cum am stat toata ziua lipit de televizor incercand sa aflu cat mai multe detalii despre ceea ce se intampla. Impresia mea de copil inocent era ca cineva a intrat din greseala cu avionul in primul turn. Si, in timp ce incercam sa-i explic creierului care nu intelegea cum s-a comis imediat dupa o a doua “greseala”, am facut cunostinta pentru prima data cu termenul de terorism. Am asistat “live”, impreuna cu restul lumii, la unul dintre cele mai tragice atentate din istorie. Si nici pana astazi nu inteleg de ce. Ce s-a obtinut prin acea “tevatura”? Nu insist pentru ca suntem pe un blog de filme.

Revenind la productie, “World Trade Center” nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Poate pentru ca regizorul Oliver Stone si-a dorit prea mult sa redea lucrurile asa cum s-au intamplat? Sau poate pentru ca orice alta abordare ar fi incercat sa scoata in evidenta un eveniment care ar fi putut fi evitat si care, repet, nu a adus nici un beneficiu lumii arabe? Am inteles, nu s-a dorit ca masacrul pus la cale de “gasca” lui Bin Laden sa fie scos in relief. E un lucru laudabil! Asa ca nu vedem cum avioanele pline de pasageri strapung turnurile. Pe deasupra, nici urma de terorist in aceasta pelicula. Nici macar o parte din miile de victime…

Avem parte doar de povestea reala a politistilor John McLoughlin si Will Jimeno, doi dintre cei douazeci de supravietuitori care au fost scosi de sub daramaturile celor doua cladiri. Ce au vazut, ce au trait. Nimic mai mult. Cei doi au reusit sa reziste ore in sir acoperiti de bucati de ciment, metal, plastic si moloz, pentru a demonstra ca aceea zi nu a fost neaparat una care a sfarsit o epoca, ci una care se poate identifica cu un nou inceput. A solidaritatii.

Cand am ales sa urmaresc “World Trade Center”, zilele acestea, o faceam pentru ca tocmai vazusem “Knowing”-ul lui Nicolas Cage. Vroiam sa ma conving ca “debandada” rolurilor pe care le-a ales in ultimii ani nu a fost una totala. Pelicula despre atacul asupra turnurilor gemene imi scapase acum trei ani si, credeam, ii oferise lui Cage ocazia sa ne arate ce poate.

Ei, in filmul de fata nu-l pot judeca obiectiv. Una la mana pentru ca interpreteaza rolul unui “erou” adevarat, care, apropo, apare in scenele de la final. Doi la mana, pentru ca in 90 % din film sta in aceeasi pozitie, culcat pe o parte, incercand sa redea cat mai bine starile prin care trece personajul tintuit de greutati. Durere, speranta, iubire, tristete, impacare… Senzatii nu atat de greu de redat datorita contextului.

Celalalt actor, Michael Peña (“The Lucky Ones”) se descurca la fel de bine. Singura diferenta este ca trebuie sa redea acele stari intr-o alta pozitie. Nu sunt rautacios, daca asta credeti! Acestea sunt rolurile ce le-au fost repartizate, iar oamenii si-au facut datoria cat au putut de bine. Asa o sa mi-o fac si eu, si o sa insist ca principalii artizani pe ecran sunt de fapt femei. In speta sotiile celor doi politisti, Donna McLoughlin (Maria Bello – “The Mummy: Tomb of the Dragon Emperor”) si Allison Jimeno (Maggie Gyllenhaal – “The Dark Knight”). Cele doua au partituri mult mai ofertante, situatiile prin care trec accentuand drama prin care au trecut familiile victimelor atacului terorist si a restului lumii. Cei care au fost martori de acasa.

Asadar “World Trade Center” nu doreste sa fie un film care profita de un eveniment regretabil. De aceea nu poate fi catalogat block-buster. Nu e stralucitor, nu are efecte… E doar o drama. Una care ne-a atins pe toti. Iata de ce Oliver Stone merita aplauze; pentru modul simplist, veridic, in care a dorit sa aduca ofranda celor care au murit in van. Un film care merge mai “departe”…

Poze World Trade Center