Nota mea:

De data aceasta sunt absolut convinsă că se vor găsi destule persoane care să afirme despre filmul “You don’t mess with the Zohan“ al regizorului Dennis Dugan (cel care a mai colaborat anterior cu actorul Adam Sandler la peliculele “I now pronounce you Chuck & Larry” şi “Happy Gilmore“) că este o comedie de calitate, la care au ras cu poftă şi care le-a creat o stare de buna dispoziţie, dar în ceea ce mă priveşte nu împărtăşesc acest punct de vedere. Am mai spus-o şi o repet că nu sunt o fană a comediilor decat dacă umorul cu care sunt condimentate este fin, subtil şi inteligent, ceea ce înseamnă că mie personal îmi merg la suflet mai degrabă fazele ce presupun comic de limbaj decat cele ce presupun comic de situaţie. Iar 99% din acţiunea filmului “You don’t mess with the Zohan” se bazează tocmai pe acest comic de situaţie, aducand în prim-plan secvenţe ce pot părea unora demenţial de amuzante, altora de-a dreptul tembele, în funcţie de gusturi pentru că, în cele din urmă, totul se reduce la gusturi.

De exemplu, dacă vă place stilul ce poartă marca Adam Sandler, o să fiţi încantaţi şi o să vă tăvăliţi de jos de ras la scena luptei dintre agentul israelian al Mossad-ului Zohan Dvir şi conducătorul grupării rivale palestiniene Fatoush, supranumit The Phantom, care joacă partide de ping-pong folosind pe post de minge o grenadă şi care îşi demonstrează unul altuia “bărbăţia” pescuind din apă peşti carnivori piranha, pe care îi introduc apoi în pantaloni sau şi-i asează pe artera carotidă, dupa caz. Sau secvenţa în care Zohan se războieşte de unul singur cu o armată de palestinieni fideli Fantomei, oprind gloanţele care îl iau la ţintă cu mainile goale, demontandu-le acestora armele automate din cateva mişcări de maestru, aplicandu-le lovituri experte care îi expediază afară direct prin pereţi ca şi cum aceştia ar fi construiţi din carton sau hartie şi zburand la randul său prin geamuri de parcă ar fi un autentic Supermen.

Sigur că în subsidiar este parodiată ideea stupidităţii conflictului armat care nu se mai termină dintre israelieni şi palestinieni pentru o faşie de pămant sau modul în care sunt priviţi arabii de orice naţionalitate in Statele Unite ale Americii după atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 şi, după ce s-au făcut o sumedenie de filme serioase şi grave pe aceste teme precum “World Trade Center“, “25^th hour” sau “United 93“, probabil că era momentul să se lanseze unul care să le abordeze într-o manieră mai relaxată şi mai hilară, fără să pună accentul neapărat pe tragediile pe care le-au trăit şi le trăiesc în continuare aceşti oameni. În spiritul ideii că fiecare dintre noi mai are nevoie din cand în cand şi de puţină comedie în existenţa sa mai mult sau mai puţin ternă deoarece de drame avem cu toţii parte destul de frecvent în lumea total scăpată de sub control în care trăim.

Şi a mai existat un mesaj pozitiv pe care l-a transmis acest film, oricat de idiot sau aiuristic ar putea fi el considerat de către cinefilii care se apleacă cu deosebire spre genurile serioase, acela că fiecare om trebuie să îşi urmeze visul pană la capăt, oricat de stupid ar părea acest ideal în ochii semenilor lui. Astfel “supereroii” Zohan şi Fatoush, idolatrizaţi în ţările lor de origine pentru aşa-zisele calităţi de luptători, au visuri cat se poate de omeneşti şi de terestre, primul dorind să devină hair-stylist, iar cel de-al doilea sperand să îşi deschidă într-o zi un magazin de pantofi (parca îl şi vedeam pe Fatoush, interpretat de către un John Turturro pe care iniţial nici nu l-am recunoscut şi pe care nici nu mi-l imaginam vreodată într-un rol de această factură, dat fiind faptul că eu personal l-am văzut pană acum în două filme serioase – „Rounders” şi „The Luzhin Defense” – transformat într-un soi de Carrie Bradshaw, care face o adevărată obsesie pentru pantofi şi îi colecţioneză pe principiul fără număr, fără număr … ).

De punctat noul look sexy al lui Adam Sandler şi mă refer aici în mod evident la înfăţişarea lui din cea de-a doua jumătate a filmului, cand pare un adevărat metrosexual, nu la aspectul acela de pămpălău carlionaţat şi buclat de la începutul peliculei, cand încă nu îşi exersase talentele de hair-stylist pe el însuşi şi pe nevinovaţii căţeluşi Scrappy şi Coco.

Pe undeva pe la sfarşit mai avem o surpriză de proporţii prin apariţia în carne şi oase a celebrei interprete Mariah Carey, care ne cantă un fragment din imnul SUA şi apoi intră într-o conversaţie haioasă despre telefoane mobile cu bluetooth cu Zohan şi Fatoush şi, ceea ce mi-a plăcut cu deosebire (de fapt cam singurul lucru care mi-a placut, dacă stau să mă gandesc bine) a fost coloana sonoră cu muzică disco de prin anii ‘90 stil Ace of Base.

Nu lipseşte nici clasica poveste de dragoste ca ingredient de bază al oricărei comedii autentice, de data aceasta protagoniştii fiind Zohan şi Dalia, un israelian şi o palestiniancă pentru că altfel nu era posibil. Şi tot clasicul şi deja enervantul “They lived hapilly ever after…”

Nota 5 din partea mea, cu precizarea că este o părere strict personală, subiectivă şi tributară gusturilor mele foarte diferite de acest gen cinematografic şi foarte diferite de stilul patentat de Adam Sandler.

Poze You Don’t Mess With the Zohan

Trailer You Don’t Mess With the Zohan

Subtitrare You Don’t Mess With the Zohan

No related posts.